Mă plimbam pe o stradă liniştită din Perugia, Italia, vorbind la telefon cu cineva de acasă, din România.
Mi se spunea:
- Să fii atentă pe acolo, e periculos, am văzut la televizor că italienii sunt rasişti, să fii foarte atentă!
Mi-amintesc că instinctiv m-am oprit şi m-am uitat în spatele meu.
…Nu era nimeni!
Am privit în jur, totul era frumos, chiparoşi, flori, turla unei biserici medievale veghea deasupra cartierului în care mă aflam. Câţiva oameni se plimbau liniştiţi, careva cu vreun căţel în lesă.
Mi se spunea că e periculos locul în care mă aflam, dar nu vedeam acel pericol nici dacă mă răsuceam în toate părţile.
După vreun an de la această convobire m-am dus în ţară, să-i văd pe cei dragi. Emoţii, lacrimi stăpânite când avionul survola cerul României, genunchi care tremurau când am păşit în Otopeni.
Am ajuns relativ rapid la Gara de Nord…mizerie, strigăte, înjurături, efectiv teamă, senzaţia că cineva vrea să-ţi fure geanta, grija de a nu călca în scuipat sau chiar mai rău.
M-am suit în tren…miroseau toţi vecinii de compartiment a băutură, hăhăiau în gura mare şi aruncau priviri oarecum duşmănoase spre mine, probabil îi deranja că eram singura nebăută.
În ciuda emoţiilor, vedeam deja diferenţa dintre cele două lumi, mi se părea ciudat să mă simt în pericol în propria ţară, încercam să minimalizez, îmi spuneam că doar mi se pare.
Gara în care am coborât era o ruină, o lăsasem probabil la fel, dar atunci eram obişnuită s-o văd zilnic şi nu mai băgam de seamă zidurile crăpate, uşile nevopsite şi mirosul de urină.
În faţa gării e un părculeţ, dar în timp ce îmbrăţişam copiii căutam cu ochii cum să plecăm imediat de acolo, pentru că se apropiau de noi amenințător nişte câini buboşi, cu ochi tulburi, care răsăreau de prin buruieni, clătininându-se.
Şapte zile am stat acasă, un orăşel de provincie, ce-i drept, într-un judeţ condus de un baron. Nu mai e industrie, nu mai e nimic pe acolo. Tot cu ochii-n patru eram, ba mă lătrau beţivii, ba încercau să mă muşte câinii, auzeam de pretutindeni manele puse la volum maxim şi înjurăturile zburau de parc-ar fi fost urări de bine.
Fiecare ţară are puncte slabe, fiecare le ştie pe ale lui, nici un neam din lume nu-i perfect şi pericole sunt peste tot.
Dar la noi prea s-au adunat multe!
Ca-n seara în care am fost atacată de patru câini simultan şi doi beţivi, răsăriţi de nu ştiu unde, s-au apucat să-i înjure de toţi dumnezeii şi să se foiască de nu mai ştiam de cine să mă apăr mai repede.
Apoi mai auzi de sindromul Italia, de depresiile celor plecaţi…
Păi astea-s făcute în România, oameni buni!
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto D’alessio Nicola