Şi ţi-e teamă că nu se va întoarce teafăr? Că lumea-i plină de pericole, ca un monstru care stă la pândă, gata să-nghită copilul tău?
E normal! Toate mamele trecem prin asta!
După ce l-ai ţinut de mână strâns, să nu scape în calea vreunei maşini, după ce l-ai atenţionat ani la rândul că e gata să intre în bălţi, după ce l-ai păzit de boli, câini vagabonzi, gropi şi furtuni, e greu să-i dai drumul fără să te-ngrijorezi!
Primele emoţii apar cu primele excursii şcolare, emoţia lor de a sta departe de casă o zi întreagă e nimic pe lângă a ta, mamă care-i pregăteşti pacheţelul şi te rogi ca el, copilul, să renunţe şi să spună că nu mai vrea să meargă.
Ştii că e în binele lui să vadă şi altceva, să cunoască lumea, să înţeleagă mai multe, dar ai vrea s-o facă doar alături de tine, să fii sigură că nu i se-ntâmplă nimic.
Aşa că-ncepi să-l bombardezi cu sfaturi:
- Să mergi în grup, să nu te-ndepărtezi de colegi! Şi să nu bei apă rece, că te doare gâtul! Ai grijă la maşini, când coborâţi din autocar să n-o iei de zăpăcit pe stradă, să te uiţi bine pe unde mergi. Şi să fii cuminte, că altădată nu te mai las dacă faci ceva ce nu trebuie şi aud că te-ai purtat urât!
O întreagă istorie, da. Aşa se cresc copiii, puţine sunt mamele care nu le prezintă lumea ca pe un potenţial pericol.
Iar când ajung mari, adolescenţi, şi vor să meargă în cluburi sau să stea până mai târziu în oraş, cu prieteni, începe faza a doua:
- Cu cine mergi? Da’cine-i fata aia? Şi de ce trebuie tu să vii după 9 seara când ştii foarte bine că noi mâncăm la 8? Ah, vrei să mănânci în oraş? Da’ce, acasă nu-ţi place? Fii atent că te sun să văd pe unde umbli!
E o luptă, ei vor să fie independenţi, noi nu vrem să le dăm drumul. Încă nu sunt pregătiţi, încă nu sunt responsabili, nu ştiu să se păzească de pericole. Şi, mai ales, nu putem concepe că vor să aibă o viaţă din care noi suntem excluşi.
Cum adică, pot fi fericiţi şi fără părinţi alături? Şi noi ce mai facem cu viaţa asta, ce rost mai avem dacă ei nu mai au nevoie de noi?
Aşa că mai bine le mai dăm un telefon, să controlăm situaţia şi să le mai dăm vreo două sfaturi. Am trecut prin asta, ştiu ce-nseamnă şi ştiu cât mi s-a zdruncinat lumea mea la gândul că vor zbura.
A lor nu, nu s-a clătinat, nu aveau timp de asta, erau ocupaţi să-şi deschidă aripile.
Articol scris de Liliana Angheluță