Era vară, soarele înroșise fețele tuturor și înmuiase sufletele, nu te mai gândeai la nimic pentru că nu mai aveai forța s-o faci.
Toți călătorii, majoritatea navetiști, se târau de-a lungul peroanelor, trăgând după ei în silă sacoșe din care se ițeau franzele. Nimeni nu se întorcea fără pâine acasă.
Măcar pâine, după aia se mai gândea lumea cu ce s-o mănânce.
Așteptam și eu să vină trenul, așteptam alături de un nene nițel grăsuț, cu păr alb și pantaloni de salopetă.
Avea mâinile mari ca niște lopeți, muncite de mulți ani.
Mă luase așa, pe nepregătite, se uita la mine cinstit și cuminte, nu era beat, în ochi nu-i licărea nici steluța aia șmecheră pe care o au bărbații când se pun pe agățat. Omul era chiar curios să afle unde mergeam, așa că i-am spus imediat.
- Și unde muncești în oraș?
I-am spus-o și pe asta.
- Și ești bucuroasă așa, să faci naveta?
Nu mă întrebase nimeni niciodată dacă eram bucuroasă, nu cred că cineva în afară de el ar fi vrut să știe, m-am și tras înapoi un pic, ce fel de întrebări punea!
Dar i-am răspuns că nu era motiv de bucurie, că mă trezeam la cinci dimineața și mă-ntorceam târziu, pierdeam cel puțin două ore pe drumuri.
- Și mă-ta de unde e? De aici, din oraș? Și de ce nu stai cu ea?
Continua să mă privească cinstit, fără șmecherii, un om simplu care trecuse prin viață și continua să treacă, alături de noi, ceilalți. I-am răspuns și la asta și am început să mă gândesc că n-ar fi fost rău totuși dacă aș fi putut sta cu maică-mea.
- Dar bărbat ai? Și copii? Și cine stă cu ei toată ziua? Singuri stau?
Răspundeam, privirea lui nu dădea pauză și nici nu se rușina să întrebe, așa că nici eu nu mă rușinam să răspund. Începeam să mă îngrijorez și să mă întreb ”chiar așa, ce-or face copiii singuri toată ziua?!”
Trenul nostru avea întârziere, timp berechet ca omul să termine rapid ce avea de întrebat și să-mi dea două sfaturi scurte.
- Măi, fată, eu așa zic că trebuie să faci! Pune lucrurile la punct până nu e prea târziu.
Între timp aflase și ce muncă avea bărbatu-meu, cât plăteam la întreținere și dacă aveam tot ce-mi trebuie.
Mi-am adus aminte de el zilele astea, după ani de zile, când l-am auzit pe Papa Francisc spunând că sfârșitul lumii va fi aproape când între vecinii de casă nu vor mai fi cărări. Adică atunci când oamenilor nu le vor mai păsa de oameni, când se va închide fiecare-n casa lui.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto – ziaruldevrancea.ro