Muncesc, ce să facă!
Muncesc, trimit bani acasă, fac socoteli şi ajung la concluzia că nu se ştie când se vor întoarce.
Dar ceea ce li se pare cel mai trist e că iar vin sărbătorile de iarnă. Iar vin şi ei tot departe sunt. Puţini reuşesc să plece acasă, majoritatea rămân în ţările în care sunt, îşi apără locurile de muncă, nu poţi să-ţi iei liber toată ziua – bună ziua.
Şi nu-s nici bani, că dacă tot trimiţi acasă de unde să fie?
Oricum, se pregătesc să trimită pachete şi daruri, asta le dă un pic de elan, de bucurie, încep să cumpere ce cred ei c-ar putea face plăcere părinţilor bătrâni sau copiilor.
Încep să se uite prin magazine după lucruri deosebite şi întorc capul când văd ornamente de pom apărute prea din timp.
Nu le vor.
Îi doare sufletul.
Odată, demult, stăteau în casa lor clădită pe pământul lor, împodobeau un brad în sunet de colinde, pregăteau sarmale şi răcituri şi aşteptau zilele libere ca să se bucure de sărbătoare.
Acum e un “jingle bells” pretutindeni, cozonacii deja făcuţi apar de pe la începutul lui noiembrie, anumite magazine au ornamente de Crăciun tot timpul anului.
Şi ei, emigranţii români, cumpără, cumpără lucruri, fac pachete şi bucurii altora, celor dragi.
Dar pentru ei nu mai e nimic din ce-a fost, pot cumpăra orice, starea aceea de pace sfântă, de familie în care nu s-a schimbat nimic nu mai poate fi trăită.
De ce se tem emigranţii?
De propriile emoţii.
Pot să ia viaţa oricând de la capăt, în orice ţară, au învăţat ce trebuie să facă, ştiu să răzbească, sunt harnici şi nu se dau în lături în faţa greutăţilor. Dar să nu-i pui să se gândească la Crăciun, la familia care era odată, la viaţa lor de dinainte.
Pentru că nu e greutate mai mare decât părerea de rău că nimic nu mai poate fi la fel.
Articol scris de Liliana Angheluță