De fapt, unul avea 14 şi unul vreo 12, mi-erau dragi aceşti băieţi, îi văzusem crescând sub ochii mei, se căţărau în cireş, mă rugau să le fac ceva dulce şi fugeau să le ţin apărarea când erau ocărâţi.
Frumoşi, cu ochi mari şi purtări frumoase, nimic nu părea să le umbrească viaţa ce-i aştepta cu poarta deschisă.
Cel mare era printr-a cincea când au început să chiulească de la şcoală.
Chiuleau amândoi, zvârleau ghiozdanele pe undeva şi intrau pe furiş “la păcănele”, erau maşinile pierzaniei, jocuri de noroc, pui un ban, mai pui unul, apoi altul şi pierzi şi ce n-ai avut.
Patronii localului îi lăsau să joace, nu conta că sunt minori:
-Hai, bre, nene, lasă că nu facem rău, ne jucăm şi noi un pic, nu vezi că plouă afară?
Azi aşa, mâine aşa, până când mama lor a fost chemată la şcoală, ea nu avea habar ce fac odraslele ziua, aveau sute de absenţe. Nu, bătaia nu a funcţionat, nici pedepsele, ei nu mai ascultau de nimic şi aveau un singur gând: cum să ajungă la sala de jocuri, doar doar or câştiga ceva.
Li se părea că sunt puternici, grozavi, cool, că ies din tiparul regulilor şi fac ce vor cu viaţa lor.
De fapt, erau în capcană.
Aşa că s-au apucat de furat ca să facă rost de bani de “păcănele”, mai întâi furau bani din buzunarele părinţilor, îşi luau bătaia de rigoare şi furau din nou.
Crescând, au început să-nşele şi să păcălească lumea, să vândă droguri, să facă orice numai să aibă ban nemuncit în buzunar. Ban câştigat cu uşurinţă, aşa credeau.
Aveau iluzia că lumea le stă la picioare, că nu-s fraieri să muncească, înşelau pe oricine se lăsa înşelat şi furau orice putea fi desprins din locul său şi vândut chiar la preţ de nimic.
Nici unul dintre ei nu a terminat opt clase.
Amândoi au făcut ani buni de puşcărie, drogurile le-au mâncat sănătatea şi păcatele le-au înnegurat inima.
Îi priveşti, sunt tineri, frumoşi, cu sufletul ţăndări deja.
Iar cioburile astea sună ca şi maşina aia nenorocită, ca şi roata norocului care se-nvârte mereu doar în sens invers.
Articol scris de Liliana Angheluță