Bogate sunt tradiţiile de iarnă româneşti, suntem printre puţinele neamuri care mai păstrează şi practică datini de multe sute de ani, unele dintre ele cu origini în timpul dacilor.
În toate regiunile ţării, dar mai ales în Maramureş şi Bucovina, sunt prezente măştile, se iese cu capra, cu ursul, cu plugul, cu sorcova.
Aproape că nu există casă care să nu fie colindată, nu este familie care să nu primească măcar un grup de colindători de Crăciun sau de Anul Nou.
Satele şi oraşele răsună de zgomot, de tobe, de clopoţei, din toate direcţiile se aud vocile celor care fac urări de bine, respectând datinile.
Una dintre ele, dansul ursului, este şi printre cele mai vechi şi spectaculoase.
De ce ”ursul”?
Toate popoarele lumii au avut un respect deosebit pentru acest animal puternic şi curajos. Indienii foloseau colţii şi ghearele de urs ca amuletă purtătoare de bine, vikingii credeau că animalul îi poate proteja în luptă, în Grecia şi Roma figura lui era un simbol pentru Diana, zeiţă a fertilităţii.
Hibernarea i-a adus faima de înţelept, reapariţia sa la venirea primăverii e simbol al fertilităţii pământului.
Nenumărate sunt motivele pentru care ursul este unul dintre cele mai prezente animale în datinile şi credinţele tuturor popoarelor. Vânătorii îl venerau, credeau chiar că oamenii care mor sub colţii ursului devin şi ei urşi.
Jocul ursului în România are menirea de a aduce putere, sănătate, forţă şi înţelepciune membrilor familiei care deschide uşa casei.
Energia dansului, glasurile puternice ale bărbaţilor, vibraţia instrumentelor crează cu adevărat o atmosferă ciudată, ca şi cum te-ai găsi brusc între două lumi: cea reală şi cea mistică.
“Joacă, joacă, ursule,
Că s-or coace murele,
Mai tare te-i îngrășa
Și prin case vei juca.
Saltă, saltă tot mai sus,
Ca și anul care-i dus!”
Articol scris de Iuliana Zamfir