Erau momentele cele mai plăcute, pregătirea bucatelor tradiţionale părea un mister, totul trebuia să fie bine făcut, bine condimentat, astfel încât succesul mesei de sărbători să fie asigurat.
Un fel de concurenţă între gospodine se stârnea cu ceva timp înainte, se scoteau la iveală reţetele cele mai bune, se cereau şi se dădeau sfaturi.
Bunica n-avea nevoie de aşa ceva, ştia ce trebuia să facă, numai că ne gonea de lângă ea, să n-o zăpăcim cu întrebări şi să uite să pună ceva prin aluaturi. Ea pregătea toba de casă, mama se temea să pună mâna, credea că nu-i în stare, deşi reţeta e simplă.
Numai că bunica era maestră, în sarcina ei cădeau şi cozonacii, şi plăcinta cu răvaşe şi multe alte bunătăţi.
Cum făcea bunica toba
Cum o facea, nu cum o bătea, vorba cântecului: întâi curăţa bine stomacul porcului, îl opărea un pic, cât să poată desprinde pieliţa din interior.
Îl freca cu sare mare, îl răsucea pe toate părţile, clătea, iarăşi freca, apoi îl lăsa la odihnă într-un castron cu apă şi oţet până devenea alb şi mai pierdea din miros.
poi punea o oală cu apă la foc şi imediat punea la fiert bucăţile de carne grasă, urechi de porc, rinichi, inimă, limba dar şi o bucată zdravănă de carne macră. Scotea spuma care se forma la suprafaţă, adăuga sare, boabe de piper, foi de dafin şi lăsa la fiert vreo oră.
În timpul ăsta noi, copiii, căutam să înţelegem ce se-ntâmplă, aşteptam să vedem cum va umple stomacul, ne fascina operaţia asta. Când bucăţile de carne erau fierte, bunica le scotea din oală, aburinde, aştepta un pic să re răcorească apoi le tăia în bucăţi potrivite. Limba o curăţa de pieliţă înainte de a o tăia fâşii înguste, cam de un centrimetru. Toate bucăţile de carne sau măruntaie ajungeau într-un castron, se adăugau vreo 5 căţei pisaţi de usturoi, un polonic sau două din zeama de fiertură.
Bunica amesteca totul, gusta şi potrivea de sare sau piper, apoi umplea stomacul de porc cu umplutura. Aici ne lăsa s-o ajutăm, îi ţineam deschisă gura stomacului pe care ea, ulterior, o cosea bine cu un ac mare şi sfoară.
În aceeaşi zeamă din oală punea din nou la fiert toba, să se mai amestece aromele vreo jumătate de oră.
Între timp înţepa cu acul toba, din loc în loc, atentă să nu pocnească la fiert.
Când oprea focul scotea toba pe un fund de lemn şi punea un altul deasupra, ca greutate care să ajute la eliminarea apei din interior.
Asta era tot, aşteptam apoi să regăsim miracolul ăsta culinar în farfuriile din faţa noastră, de sărbători.
Articol scris de Iuliana Zamfir