O cunosc puţin pe Irina Ionescu Homoriceanu, dar am simţit imediat că e altfel, nu ştiu din ce, probabil că din tăcerea ei şi din felul în care privea.
Nu se uită doar cu ochii ei superbi, ci cu sufletul. Şi vede tot ce trebuie să vadă în adâncul omului.
- Irina, cum vezi tu lumea-n care trăieşti cu felul ăsta al tău de a simţi lucruri şi oameni? Te doare ce vezi sau te bucură? Te ajută în munca ta de producător TV?
Liliana, mă şi doare, mă şi bucură. Nu caut răul, nu caut durerea, nu caut tristeţea şi tonurile de gri. Caut soarele şi lumina, caut oamenii mustind de viaţă, caut exemplele care mă fac să ies afară din mine. De bine. Ca producător de ştiri am căutat să dau exemplele bune pentru societatea în care trăiesc. Nu pot totdeauna să fac asta. Dar nu mai sunt efectiv producător TV de niscai anişori.
Felul în care se face presă acum în România m-a aruncat afară, deşi îmi place de mor meseria mea. Chiar dacă nu mai lucrez în presă sufletul meu tresară de fiecare dată când văd ce se întâmplă în lume, urmăresc CNN şi BBC, nici un post de ştiri românesc. Şi mi se face dor de presă, de producţia ştirilor de televiziune. Dar transfer totul în organizarea de concerte folk pentru Zoia Alecu, vocea feminină inegalabilă care ar fi fost o vedetă de talia unei Janis Joplin dacă ar fi trăit într-o alţă ţară. Sunt ancorată la tot ce se întâmplă în jurul meu.
Caut să scriu, să vorbesc, să duc zvon mai departe între oameni despre lucruri faine şi oameni pe potrivă.
- Dacă ar fi să te caracterizezi prin câteva vorbe, ce-ai spune despre tine?
Uuuuf, grea întrebare, nu am ştiut niciodată să vorbesc despre mine. Au fost extrem de mulţi ani în care nu am crezut deloc în mine. Uitându-mă înapoi aş zice că situaţii care să-mi arate contrariul au tot fost şi până la urmă am început să-mi dau mai multe şanse. Îmi plac oamenii, Liliană dragă. De aici se nasc chestii tare faine. Sunt impulsivă, asta-mi strică planurile de suficient de multe ori, dar am învăţat să mă temperez. Restul… întreabă-mi, mai bine, prietenii, hahahaaaaaa.
- Ne spui povestea caietului cu dulceţuri? Ştiu că există, al cui e şi cum ţi-a venit ideea de a începe să prepari minunăţiile dulci.
Povestea… Caietul cu reţete de dulceţuri… sunt, în fapt, mai multe caiete. Totul i se datorează bunicii mele din partea tatălui meu. Bunicuţa, aşa cum îi spuneam eu, a cutreierat toată ţara alături de bunicul meu, Tatane. Era şef de gară şi a pornit de la Bucureşti, a trecut prin toate gările mari din ţară, până sus la Sighet şi până la Comrat în Basarabia. Ea a preluat de peste tot pe unde a fost tot felul de reţete. Toate erau scrise pe caiete meşterite de Tatane, scrise de multe ori cu creion chimic. Mii de reţete de mâncăruri, de prăjituri şi de dulceţuri.
Pe vremurile alea femeile nu munceau, nu se duceau la serviciu. Treaba lor era gospodăria. Bunicuţa avea un cerc de prietene cu care se întâlnea o dată pe săptămână şi croşetau, brodau, făceau gherghef. Şi sporovăiau despre reţete de lucruri bune. Făceau schimb de reţete, se sfătuiau. Iar bunica le primea mereu cu farfurioarele delicate de dulceaţă, cu paharul cu apă rece, puse pe şervete albe ca neaua, apretate, lucrate de mâinile ei, totul pe tavă.
Era ritual.
Aşa au apărut caietele de reţete. Au fost, ulterior, completate de mama. Multe sunt greu de descifrat pentru că acel creion chimic în timp s-a şters. Le-am luat la mână, le-am scanat şi ne-am dorit să avem în cămara noastră dulceaţă. Și așa am început s-o fac.. E un mic business pe care-l fac împreună cu surorile mele. Gust bun şi bun gust.
- Mor de curiozitate să aflu unde anume pot fi găsite borcănelele minunate. Îmi imaginez că gustul e cel adevărat, că parfumul e cel din copilărie, al dulceţurilor făcute din fructe şi zahăr, nu din coloranţi. Unde, unde le găsim? Pot fi şi comandate?
Gustul… da, e gustul dulceţii adevărate. Aşa îi zic eu. Ce e dulceaţa? Dulceaţa este fruct întreg în sirop de zahăr. Nu are nici un fel de alte adaosuri. Se face la foc controlat, nu se amestecă, nu se bagă lingura sau linguriţa cât fierbe. În România am avut livezi de pomi fructiferi speciale, culturi de fructe speciale de dulceţuri.
Fructele de dulceaţă sunt diferite de fructele de mâncat crude. Poate nu-s totdeauna şi cele mai aspectuoase. Diferenţa, că despre ea am vrut să zic două vorbe, este aceea că fructele pentru dulceaţă au o coajă foarte subţire, carnea fructului are o anumită consistenţă în aşa fel încât la fierbere să nu se facă zob, sâmburii se desfac uşor din mijlocul fructului pârguit de soare fără să rupă din pulpă.
Acum tradiţia asta de a avea fructe doar pentru dulceaţă s-a cam dus. Au fost înlocuite cu soiuri care fac faţă mai bine dăunătorilor, dar aceste fructe sunt tratate, coaja lor este dură, tare, groasă, pulpa este diferită, nici aroma nu mai este aceeaşi.
Noi, fabrica de dulceţuri, pentru că despre asta vorbim, adică eu şi surorile mele, Ileana, cea mare, şi Ana, cea mică, facem tot ce ştim noi şi căutăm acei oameni care nu au stricat fructele. E greu, alergăm mult după ele. Ne cheamă “fabrica” la modul cel mai ironic cu putinţă. Dulceaţa nu se poate face în cantităţi mari, se fierbe doar câte 1 kg de fructe o dată, altfel fructele se zobesc, iar aia nu mai e dulceaţă.
Şi pentru fiecare fructe în parte sunt timpi de fierbere diferiţi. Şi nu se poate face dulceaţă veritabilă la foc de lemne, e nevoie de foc controlat. Pentru că dulceaţa se fierbe în timp scurt, la foc potrivit spre iute, pentru ca fructele să nu-şi piardă culoarea. M-am întins să-ţi povestesc toate astea pentru că sunt tot felul de producători care scriu pe borcanele lor că este dulceaţă făcută la foc de lemne. Ei bine, nu se poate, aia e gem sau marmeladă. Facem şi noi, dar nu e dulceaţă.
Dulceaţurile noastre sunt găsibile doar pe internet, la noi pe pagina noastră de facebook – facebook.com/fabricadedulceturi sau pe e-mail (fabrica.de.dulceturi@gmail.com). Sau la târgurile din Bucureşti unde mergem.
- Două dulceţuri pe care le preferi? Dar două mai ciudate, mă refer mai puţin cunoscute şi gustate de noi?
Nu există dulceaţă care să nu-mi placă. Preferata e cea pe care o fac in momentul ăsta. Poate să fie de cireşe albe sau negre, de vişine sau căpşuni şi zmeură. Facem în special dulceţuri din fructele noastre, aşa numite clasice. Dar asta nu înseamnă că nu inovăm.
Ne place să facem şi facem ce ne place. Aşa au apărut Kir Royale – dulceaţa de căpşuni cu şampanie sau My Insolence – dulceaţa de cantalup cu fructul pasiunii.
- Mi-amintesc că, în copilărie, o ajutam pe bunica să dezghioace cireşele albe sau pe cele amare, alegeam petalele de trandafir, ziua în care se făcea dulceaţă era sfântă, simţeai că se pregăteşte ceva important şi unic. Cum simţi tu, Irina, linguriţa de dulceaţă? Ce înseamnă ea sau ce ar trebui să însemne?
Noi făceam cu drag chestiile astea, Liliana, ne adunam în jurul mesei, noi fetele, mama şi bunicuţa şi cot la cot scoteam sâmburii fructelor sau desfăceam tecile de fasole şi mazăre.
Era momentul în care stăteam de vorbă, dar şi făceam treabă. Era o intimitate care se crea în jurul mesei în mijlocul căreia trona un munte de cireşe albe sau negre, vişine şi altele. Era şi o joacă, cumva, nu ştiu să-ţi explic, îmi plăcea să simt cum îmi curge zeama fructelor printre degete, ne luam la întrecere care face mai multe farfurii de fructe curăţate, asta era măsura pentru o porţie de dulceaţă, o farfurie adâncă plină ochi, popâlnită, cum îi ziceam.
Uitam de toate, de toţi copii de prin vecini, nu ne jucam pe stradă, ci în curtea noastră. Da, am crescut la curte, în Ploieşti, o palmă de curte, dar aveam locurile noastre de joacă. Copil fiind mi se părea enormă, puteam juca “Ţările” sau “hoţii şi vardiştii”. Acum mi se pare extrem de mică şi mă întreb cum de aveam atâtea locuri de joacă. Şi nu ne plictiseam niciodată.
Încheiem povestea aici, să ne gândim fiecare dintre noi la mai bine şi la mai dulce, că de amar suntem sătui!
Mulţumim, Irina, pentru taifas şi poveste!
Nici nu ştii cât mi-a priit tăifăsuiala noastră. Aferim!, cum zicea bunica, pentru gândul tău, pentru clipele astea. Aferim ăsta are pentru mine sensul de mulţumesc cu plecăciune, aşa e sensul pe care il dădea bunica. În zilele noastre se spune că ar fi cu înţelesu’ de “brava”. Pentru mine e plecăciune mare, Liliana.
Ha! Şi amarul e bun, la dulceţuri, hihihiiii, dar nu prea mult că strică. Dulceaţa de portocale are un fel de amăreală, dulceaţa de cireşe amare alt fel. Vezi, e bun şi soiul ăsta de amar. Dar noi ne îndulcim cu oamenii din jurul nostru.
Interviu realizat de Liliana Angheluță