Mărturisesc că mi-era teamă de călătoria asta, cui nu i-ar fi?
Teamă de propriile reacţii, anumite lucruri nu pot fi înţelese şi niciodată acceptate, nu faci decât să te-ntrebi cum de a fost posibil ca umanitatea să nu reacţioneze imediat, cum de există atât de multă răutate în fiinţa omenească?!
Am ajuns la Auschwitz după o călătorie cu autobuzul. Se pleacă din Cracovia, din faţa gării. Programasem deja online ora la care urma să ne întâlnim acolo cu ghidul, se formează grupuri de persoane în funcţie de limba vorbită.
Erau şi două fete tinere, românce, în grupul meu, prietene probabil, una venită din Anglia şi alta din Portugalia. Lor, în special lor le sunt dedicate aceste vizite în muzeul ororii, tinerii nu trebuie să uite că există pericolul fascismului, că legile rasiale au existat şi că din cauza unor monştri cu chip de om au murit 6 milioane de persoane în lagăre de exterminare.
Vizita în muzeu începe cu un moment de tăcere în faţa urnei cu cenuşă adunată din crematoriile lagărului. Urma să aflu mai târziu că toate câmpurile şi apele din jur primiseră cenuşă în acel timp, o cărau cu camioanele, atât de multă era.
Am mai aflat că 80% dintre deportaţi nici nu erau înregistraţi, din prima triere plecau direct spre camera de gazare, erau eliminaţi din start bătrânii, copiii sau mamele cu copii mici în braţe. Datele înregistrate consemnează un număr de 1 milion şi jumătate de oameni ucişi la Auschwitz – Birkenau, dar numărul lor este cu mult mai mare.
Am aflat, de asemenea, că naziştii căutau cu orice chip să ascundă urmele fărădelegii şi m-am întrebat de ce o mai făceau dacă ştiau că nu-i bine ceea ce fac. M-am întrebat degeaba, nu există răspuns şi nici explicaţii.
Doar tăcere.
Nici măcar lacrimi.
Nu plânge nimeni în faţa sălii pline cu pantofiori de copii ucişi, nici în faţa movilei uriaşe de păr folosit la umplerea pernelor, nu plânge nimeni în faţa zidului unde erau împuşcaţi oamenii, nici în faţa valizelor pe care scrie, grijuliu, numele celor sosiţi.
Mi-a venit să plâng în faţa unei săli uriaşe pline cu căniţe şi castronele de toate culorile, milioane de căniţe şi castroane, căci din fiecare dintre ele cândva mânca un om.
Dar lacrimile n-au vrut să iasă, nu contau, sufletul tuturor era prea plin pentru aşa ceva.
M-am cutremurat la vederea uriaşului lagăr de la Birkenau, ridicat la doar 3 kilometri de Auschwitz, când şi-au dat seama că au mult “de muncă” şi nu reuşesc să omoare atât de mult cât ar fi vrut, au construit zeci de alte barăci un pic mai încolo.
Am văzut camera de gazare, de fapt resturile ei, naziştii au aruncat în aer aproape tot înainte de a fugi, la Birkenau erau trei săli ale morţii, una dintre ele putea ucide 2000 de oameni în jumătate de oră.
Oroare.
Durere atât de mare încât nici măcar nu se poate plânge. O călătorie din care fiecare se-ntoarce mirat, a fost, a văzut şi tot nu înţelege cum a fost posibil.
Dar, pe lângă mirare şi durere, apare clar şi hotărârea de a fi mereu împotriva rasismului de orice fel, împotriva oricărei discriminări.
Asta dacă ar fi fost vreodată un dubiu.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: D’alessio Nicola