Îi spun “Einstein”. E profesoară de matematică şi informatică. A muncit în România, şi-a bătut capul cu elevii, şi-a tocit inima de sufletele lor ca să-i înveţe ce trebuia, nu cedează până nu vede că pricepi, ştiu asta pentru că atunci când se apucă să-mi explice mie o treabă reuşesc să-nţeleg chiar dacă înainte de discuţie eram paralelă cu subiectul.
O femeie obişnuită, dar cu pasiune.
Atât că a trebuit să emigreze, trei copii nu se cresc uşor dintr-un salariu de profesor în România. În diaspora sunt multe profesoare, în special femei, plecate după tăierea salariilor bugetarilor, s-au apucat să aibă grijă de bătrâni, să şteargă praful şi podelele, cu hotărâre şi determinare: copiii lor trebuiau să trăiască mai bine.
Majoritatea nu au reuşit să-şi echivaleze diplomele, degeaba suntem noi în Uniunea Europeană, ca să reuşeşti să faci din nou meseria ta trebuie să treci prin toate furcile caudine. Se analizează toată programa de învăţământ, examenele pe care le-ai trecut, se numără câte ore ai făcut la fiecare materie şi se descoperă, normal, că nu e totul identic.
Atunci trebuie să cauţi să faci acele ore care-ţi lipsesc, să dai mici examene, să plăteşti o multime de bani pentru traducerea tuturor documentelor tale personale şi şcolare. O aventură din care foarte puţini reuşesc să iasă învingători, nu vorbesc de medici, pentru ei e mai simplu, ofertele de muncă sunt multe şi au calea deschisă.
Ca să nu spun că diplomele de liceu sunt efectiv nule, în Italia se fac cinci ani şi în România patru, sunt extrem de puţini cei care pot aplica la locuri de muncă în administraţia publică de exemplu, nici ca secretară nu poţi lucra.
“Einstein” a mea are o mare pasiune pentru reparaţii calculatoare, programare, optimizare programe etc. Dar nu are diploma, nu poate munci în domeniu. Ştie la fel de multe ca orice IT-ist din România, poate chiar mai mult. Ar trebui să facă un alt curs, în ţara în care trăieşte, dar cursurile bune, care oferă şi atestat, costă enorm. Continuă să repare şi să optimizeze calculatoare din pasiune, prietenilor şi oricui are nevoie, fără bani şi fără acea satisfacţie că ar putea trăi din asta.
Uneori îmi povestea cum se uită ciudat la ea vânzătorii de la magazinele de piese pentru computere, mai rar vezi o femeie de 50 de ani în postura de reparator computere.
“Einstein” nu e supărată pe viaţă, şi-a crescut copiii, i-a văzut mari, i-a învăţat ce-nseamnă pasiunea, arderea. Dar mie, sincer, îmi pare tare rău că lumea în care trăim, acea Europa a tuturor, este utilă doar unora, ţărilor din est cu siguranţă mai puţin.
Pe fruntea noastră scrie, de prea multe ori, doar “necalificat”. Zidul acela, al Berlinului, de fapt n-a căzut niciodată.
Articol scris de Liliana Angheluță