În România nu există casă sau familie care să nu aibă pe cineva plecat ”la muncă” în vreo parte a continentului sau a lumii.
Una dintre cele mai grosolane ironii ale vieții de român sărăcit de regimurile politice succesive este aceea că, zeci de mii de mame, au fost nevoite să plece prin străini și să îngrijească de copii altora, în timp ce pruncii lor se încovoiau de dor și disperare acasă!
Ce știam noi despre viața acestor oameni, care trimit în țară o pâine udată cu lacrimi?
Mai nimic, până când Liliana Angheluță, mamă singură, rămasă șomeră și cu două fete de crescut, și-a luat bagajul trist și sărac și a plecat singură într-o lume complet necunoscută.
Nu se avea decât pe sine. Și o disperare care creștea și ar fi devorat-o, dacă darul ei nu s-ar fi hotărât s-o salveze.
Darul de a scrie.
La îndemnul prietenei sale din țară, Aurora Martin, Liliana a început să pună pe hârtie trăirile sale zilnice. Cu talent, adâncime și forță.
Și fără nici un pic de ură!
Așa a ieșit la iveală un manuscris pe care revista Avantaje l-a publicat ca testimonial sub titlul Exodul mamelor, iar Humanitas a lansat-o sub titlul de Cireșe amare.
Astăzi, cartea Lilianei Angheluță inspiră femei de pretutindeni, nu doar pe cele aflate în situații similare, ci pe toate cele care se decid să-și ia viața în propriile mâini.
Succesul și recunoașterea socială – a fost desemnată ”Femeia anului 2013”, la categoria Apărarea și Promovarea Drepturilor Femeii – și literară nu au schimbat-o! Din sufletul ei atât de bogat și frumos continuă să iasă noi mărturii ale modului în care ea vede lumea. Liliana scrie pentru site-ul de life-style AQUI AHORA și-i mulțumim pentru puterea, curajul și determinarea cu care mărturisește adevărul.
Dacă vrei să ai acces la un document autentic despre viața de emigrant, citește cartea Lilianei Angheluță, apărută la editura Humanitas. Cartea se poate comanda aici.
Iată câteva fragmente:
- “Copiii României cresc cu grija că nu vor avea ce mânca seara, că nu au bloc de desen, că dacă se rup tenişii nu au cu ce ieşi în drum. Copiii noştri au învăţat să folosească pasta de lipit obiectele. Îşi lipesc pantofii, desenează doi cu o singură pensulă, învaţă în grup pe o singură carte. Ţi se pare normal? Majoritatea femeilor care vin în Italia îşi lasă sufletul acasă, dar trimit creioane şi jucării, cozonaci şi adidaşi.”
- “Din sărăcia României suferă lumea asta uitată de Dumnezeu.
Nu poţi să-ţi imaginezi câţi români sunt aici; primul meu loc de muncă ( voi povesti imediat) era în vârf de munte.
7 case la care lucrau 5 românce.
În Roma şi pretutindeni, auzi vorbindu-se româneşte pe străzi. Şi mă gândesc că sunt mulţi care încă ar vrea să mai vină dar nu ştiu unde şi cum să facă.
De asta, te rog să povesteşti câte ceva din ce-ţi scriu. Să se ştie, nu e glumă, se doarme pe lângă un gard, pe o pânză întinsă între pomi, se suferă de foame şi mai ales de dor. Nu e nici un sac de bani în mijlocul drumului. Speri că cineva va avea nevoie de tine şi ai putea munci fără plată, numai să-ţi confirmi ideea că n-ai venit degeaba.
Cum apără România interesele celor trimit bani în ţară? Din banii ăştia se ridică magazine, case, se fac ateliere, se cumpără materiale, se investeşte, se mănâncă…
Tu, cel care te topeşti pe picioare de dor, sau poate de foame, sau eşti bolnav, cui te adresezi?
Şi oare de ce a trebuit să ajungem aici pentru a ne creȘte copiii?”
- “Aşa trece timpul, între un pachet şi altul, la un moment dat rostul tău e să ştii ce le lipseşte şi ce-ai mai putea trimite să le fie viaţa mai uşoară. Să-ţi pui amprenta. Vei ştii astfel că-şi prinde părul cu bentiţa pe care ai trimis-o tu, că în fiecare dimineaţă bea ciocolată trimisă de tine, că de câte ori foloseşte crema de mâini se gândeşte la tine…
Pachetele nu sunt pentru ei, ci pentru noi, să ne facem simţită prezenţa în spaţiul de acasă. Ca şi cum, uite, mama e puţin plecată, dar te înconjoară prin toate obiectele pe care le trimite cu dragoste.”
Articol scris de Adriana Caranfil