Jorge Louis Borges îşi imagina Paradisul ca pe o uriaşă bibliotecă, convins că cea mai mare bucurie poate fi cunoaşterea, îmbogăţirea spirituală, creşterea interioară, călătoria prin sufletele personajelor şi prin lumi diferite.
Am vizitat de curând cea mai veche bibliotecă publică din Europa, , inaugurată în 1454.
Face parte din registrul UNESCO al Memoriei Lumii pentru că de-a lungul timpului oameni cu suflet au reuşit să o salveze intactă.
Povestea ei a început când călugării franciscani, nemaivând spaţiu unde să-şi depoziteze manuscrisele, au cerut ajutor unui nobil local, Malatesta, pentru construirea unei biblioteci mănăstireşti.
Nobilul, bogat şi binevoitor, a înţeles imediat importanţa operelor de cultură, a construit biblioteca dar, pentru a se asigura că-i va rămâne numele în posteritate, a lăsat-o moştenire oraşului Cesena.
Astfel, în perioadele grele ale istoriei, pe timp de război, cărţile erau principala preocupare a tuturor, erau tezaurul oraşului, bunul cel mai de preţ.
De două ori au fost efectiv zidite în ascunzători, secretul nu putea fi divulgat şi răuvoitorii n-au aflat niciodată unde bătea inima Cesenei.
Malatesta nu s-a mulţumit doar cu construcţia bibliotecii, ci a îmbogăţit-o cu 150 codici, aşa se chemau cărţile scrise de mână. Investiţia era enormă, închipuiţi-vă că o singură carte valora cât o casă, deoarece pentru desenele care împodobeau paginile se foloseau aur sau culori obţinute din minerale scumpe!
Se folosea pergamentul obţinut din piele de căpriţă, material extrem de scump, execuţia unei cărţi dura un an sau chiar doi şi lucrau minim două persoane.
Colecţia de manuscrise s-a ridicat la un număr de 350 de exemplare, datorită unor donaţii importante. Astfel lua fiinţă cea mai veche bibliotecă publică din Europa.
Cărţile sunt legate cu lanţuri de măsuţele de lemn, în poziţii fixe, pentru a nu putea fi mutate de colo colo, asta pentru că la vremea respectivă iluminarea era doar naturală, nu se foloseau lumânari sau opaiţe pentru a evita pericolul unui incendiu.
Înlănţuirea cărţilor nu permitea deci cititorilor de a le muta locul în căutarea unei lumini mai puternice şi inventarul rămânea mereu intact şi la locul lui.
Malatesta era atât de orgolios de biblioteca sa încât și-a inscripţionat numele peste tot, deasupra intrării, pe podea, astfel încât oricine să afle peste veacuri cine a întemeiat lăcaşul de suflet.
În ziua de azi ni se pare firesc să mergem la bibliotecă, accesul la cultură este liber şi participarea la evenimente culturale e la îndemâna tuturor, dar nu a fost mereu aşa.
O carte costa cât o casă şi erau oameni care şi-ar fi dat şi vieţile pentru a apăra “numele trandafirului”!
Articol scris de Liliana Angheluță