În ce? În viaţa ta, a altora, a României?
Vorbele astea au ajuns să definească un mod de a fi, dezvăluie nepăsarea faţă de oricine şi orice.
Pot fi bătrâni care de abia vin de la piaţă cu sacoşa prea goală, dar grea pentru ei, poate fi vecina bătută sistematic de bărbat-su, dar pe care toată lumea o evită. Poate fi un amărât care tremură de frig în faţa vreunei gări, acoperit doar c-o pătură subţire, poate fi un copil despre care ştii că nu mai merge la şcoală pentru că nu are cu ce să se-ncalţe.
O mână de ajutor, o bucată de pâine, o pereche de cizmuliţe sau o haină mai groasă nu sunt o problemă pentru mulţi. Atât că preferă să-ntoarcă privirea, pe ei nu-i priveşte, nu-i problema lor, nu văd de ce ar interveni, preferă să declare ritos că-şi bagă picioarele.
Adică…nu se bagă! Nu le pasă şi nu sunt dispuşi să-şi piardă nici măcar cinci minute, nici să cheltuie un ban aşa, doar în folosul umanităţii. Nepăsarea, indolenţa, al şaptelea păcat nu e doar lenea interpretată aşa cum o ştim, ci lenea adâncă, acea stare în care n-ai chef de nimic şi nu intervii pentru a schimba lucrurile.
Păcat capital este şi să laşi România să moară treptat, zi după zi. Să spui că pe tine nu te interesează, că nu poţi face nimic şi că-s proşti cei de fac. Ca şi cum ăilalţi îşi pierd timpul degeaba, în timp ce tu, uite, eşti şmecher şi-ţi bagi picioarele.
Trăiesc unii doar pentru ziua de azi şi doar pentru a lor viaţă, nici aia bună de altfel.
Dar nu fac legătura cu ziua de mâine, de poimâine, nu se gândesc că nu ne poate fi bine dacă celui de lângă noi îi e rău.
Articol scris de Liliana Angheluță