La noi acasă se numeau “chiroşti” şi era sărbătoare când le făcea bunica.
De regulă se pregăteau iarna, nu ştiu de ce, probabil pentru că vara aveam prin frigider compot de vişine sau de caise, ne potoleam foamea cu salate de roşii sau de vinete, cu ardei copţi sau varză nouă.
Iarna ne aduceam aminte de chiroşti şi începeam să o pupăm pe bunica, să ne miorlăim pe lângă ea până se apuca de treabă.
Reţeta este simplă, chiar nu ştiu de ce am cam uitat să facem felul ăsta de mâncare specific românesc.
Chiroştile se fac de post şi “de dulce”
Aluatul se frământă din jumătate kilogram de făină, o linguriţă rasă de sare şi apă, dacă nu ţinem post punem şi un ou.
Consistenţa aluatului trebuie să fie nici prea prea, nici foarte foarte, adică molcuţ, să se poată întinde bine cu sucitorul.
Se lasă la odihnit vreo jumătate de oră şi, între timp, se pune apă la clocotit, cu un praf de sare, într-o cratiţă mai mare.
Se pregăteşte umplutura, bunica ne făcea cu brânză de vaci proaspătă amestecată cu un ou şi zahăr.
Dar se poate face umplutură din:
- cartofi fierţi şi brânză de oi;
- carne tocată prăjită cu un pic de ceapă şi condimentată cu sare, piper şi verdeţuri;
- cartofi fierţi, zdrobiţi şi amestecaţi cu mărar şi pătrunjel;
- marmeladă de prune cu puţin miez pisat de nucă.
Când totul era pregătit, bunica întindea o foaie cam de 3 mm cu sucitorul, tăia pătrate şi punea o linguriţă bună de umplutură în mijloc.
Răsucea un colţ peste celălalt, formând astfel un triunghi şi presa bine cu degetele, ca să nu se dezlipească la fiert.
Chiroştile erau apoi puse în oala cu apă care trebuie să fiarbă lent, clocotele trebuie să fie molcuţe.
Se ridicau imediat la suprafaţă, chiroştile nu trebuie să fie amestecate şi zăpăcite, ci lăsate vreo două minute la fiert şi gata, se scoteau cu spumiera, se puneau în tava care aştepta deja în cuptor cu puţin unt topit, se presura zahăr şi se amesteca delicat, cât să prindă toate un pic din siropul de unt şi zahăr.
Asta pentru chiroştile dulci, cele sărate se pot consuma cu puţină smântână deasupra, moţ bun.
Pe bunica o să mi-o amintesc mereu pe lângă sobiţa ei, printre tăvi şi arome, pregătind bunătăţi după reţete pe care le ştia din vremuri de demult.
Ar fi păcat să nu le pregătim, s-ar pierde numele şi cei de după noi vor şti doar de hamburger şi tortellini.
Articol scris de Laura Dumitrache
Sursa foto: totuldespremame.ro