Ăla chiar a fost nebun!
Merg pe drum, la adolescenţi mă refer, cu ochii-n telefon şi căştile în urechi. Nu văd, nu aud, nu ştiu cum de reuşesc să nu se rătăcească sau să nu se lase călcaţi de maşini.
Pericol public, izolarea lor e maximă, nici când ies în grup nu-i mai bine.
Îi vezi câte trei, câte cinci, merg alături sau stau la o terasă, nu vorbesc între ei, au ieşit probabil pentru că i-au fugărit părinţii, sunt la aer, nu închişi în camerele lor, dar tot cu ochii-n ecran.
Nu m-aş mira dacă aş afla că-şi trimit chiar mesaje între ei, bineînţeles cu mult “k” în loc de “c”. Dar ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost spectacolul pe care-l văd zilnic, traversând un parc spre locul de muncă: părinţi care plimbă cărucioare, toţi cu telefonul la ureche.
Sau stau pe-o bancă şi scriu mesaje.
Sau dau cu degetul pe ecran, derulează imagini, caută mereu nu se ştie ce şi pe cine, absenţi la ce se-ntâmplă-n jur. Cred că merg în parc tocmai pentru că acolo nu-i deranjează nimeni.
Atât că-şi iau şi copilaşii cu ei, ca pretext. Iar copiii vor să se joace, întreabă, gânguresc, vor să urmărească furnicile şi porumbeii, să atingă pomii şi iarba. Şi-ncep să smiorcăie, cad pe lângă leagăne, noroc de vreun bunic, al altui copil, care aruncă un ochi la toţi în zona cu jocuri.
Taţi care-mping căruciorul c-o mână şi cu alta freacă tastele telefonului, mame iritate că-s deranjate, copii care cresc fără să-nţeleagă ce ar trebui să se-ntâmple în locul numit “parc”.
Îmi imaginez ce se va întâmpla peste puţin timp, aceşti bebeluşi vor ajunge la vârsta ”venerabilă” de cinci – şase ani şi vor fi suficient de mari să stea singuri în camera lor, în faţa calculatorului, fără să mai ceară părinţilor decât puţină mâncare sau căşti noi.
Şi ştiţi ce-am mai văzut?
Că-n parc nimeni nu priveşte cerul, oamenii s-au obişnuit cu ochii-n jos, spre telefoanele astea.
Singurii normali par a fi doar îndrăgostiţii, mai sunt cupluri care au timp şi drag să se privească în ochi. Încă nu ştiu că peste câţiva ani ar putea să aibă un copilaş ca cei care scâncesc prin parc, nebăgaţi în seamă nici măcar de porumbei.
Articol scris de Liliana Angheluță