Era vecina mea de alături, am cunoscut-o mai târziu, deja se mutase.
Mai întâi l-am cunoscut pe soţul ei, un bărbat frumuşel, educat, cu o oarece graţie în mişcări în ciuda rotunjimilor.
Venea destul de des să aranjeze cuibul în aşteptarea porumbiţei.
Un copilaş i se învârtea printre picioare, cuminţel şi el, chiar dădea o mână de ajutor tatălui. Peste ceva timp am văzut-o pe ea. Am crezut că are grijă de copil în lipsa tatălui, altfel nu-i vedeam rostul.
Era grasă, mică de statură, cu peri în barbă şi ochii cruciş, în netrebnicia mea am judecat-o, era urâtă, ce mai tura-vura.
Ne salutam şi atât, vedeam cum supraveghează copilul când erau afară şi continuam să cred că e baby-sitter şi că bietul om o fi văduv. Am aflat că-i este soţie mai târziu, când eram înnebunită de durere de cap şi căutam o pastilă prin vecini, era prea târziu să mai merg la farmacie.
M-a poftit în casă, mi-a dat pastila şi am început să vorbim.
Deşteaptă, domnule!
Vorbea plăcut, despre orice, treceam de la politică la discuţii despre muzee, de la cum să te hrăneşti sănătos la cultivarea plantelor. Vocea ei era melodioasă, gătea un ghiveci şi mirosea bine în casă, făcea şi pâine la cuptor şi-şi aştepta soţul de la muncă.
Ea se ocupa de toată gestiunea casei, cumpărături, facturi de plătit şi mijloace de a economisi un ban, aşa îşi permiteau câte o mică vacanţă într-un oraş mare, se relaxau şi lărgeau şi orizontul copilului.
Cuibul îl făcuse el, dar ea avea grijă de tot şi ştia să se facă plăcută, nu mai vedeai nici perii din barbă, nici ochii şui, nu mai ţineai cont că-i grasă şi burta nu i se mai vedea.
După ce-am cunoscut-o am început să mă întreb invers: ce-or găsi bărbaţii la femeile doar frumoase?
Articol scris de Liliana Angheluță