Stătea în dreptul porţii după-amiaza, rezemată de gard, cu baticul strâns legat la ceafă de mâinile zdravene şi privea în lungul străzii.
-Sărumâna, coana Florica!
O saluta lumea care trecea pe drum, iar ea răspundea şi-ntreba imediat:
– Da’tu ce faci, măi fată? Că nu te-am văzut de multă vreme!
Nu era adevărat, la ea şi două zile părea mult, dar tânăra se oprea şi-ncepeau să şuşotească, mai ceva ca la psiholog. Avea orar fix, de pe la 16 până spre 18 stătea acolo, la poartă, apoi se apuca de udat prin grădină şi care avea nevoie de ea deschidea portiţa şi intra fără probleme.
De mare ajutor era la nevoie, când nu ştiai ce să mai pui în sarmale, când nu ştiai cum să dregi maioneza, dădeai o fugă lacoana Florica şi aflai. Plăcintele cu brânză după reţeta ei erau trăznet, pomenile tot ea le organiza şi de bine tot ea te sfătuia.
Niciodată de rău, chiar dacă se văitau unii sau unele că nevasta nu ştiu ce-a făcut, că bărbatul a luat-o pe băutură, că s-au obrăznicit copiii, ea asculta, apoi făcea o cruce mare şi spunea c-o să se roage pentru binele casei şi că nu se rezolvă nimic cu cearta.
Plecai de la ea senin, cu gând de pace, gata să salvezi familia şi omenirea întreagă.
Când se vopseau ouăle roşii, de Paşte, tot ea ne dădea culori gata făcute, că-i prisoseau, când se făceau măcinicii ea umbla cu împărţitul şi tare buni îi mai făcea. Coana Florica făcea parte din familia tuturor, aşa erau vecinii odată, gata să-ţi încălzească repede nişte apă dacă te lăsa butelia, gata să te ajute să dai cu var şi dornici să schimbe câteva vorbe cu tine.
Acum vecinii sunt străini unii de alţii, abia se salută, înclină capul într-o parte ca şi cum s-ar evita, habar nu au care le sunt vieţile, deşi îi despart doar nişte pereţi. Cu cât sunt oraşele mai mari cu atât te simţi mai singur, chiar şi-n mijlocul a zeci de oameni.
Spunem că n-avem timp, că avem treburi, că nu ştim nici cum ne cheamă de atâta grabă, că nu e bine să avem încredere în nimeni şi că prea multă prietenie strică. Nu suntem în stare să ieşim din comoditatea noastră, nu mai ştim să dăruim.
Ar fi foarte simplu, e de ajuns să trecem strada sau să traversăm coridorul blocului, să ciocănim la o uşă şi să oferim nişte gogoşi calde sau nişte clătite.
Nimeni nu refuză aşa ceva, iar buna vecinătate şi din asta se vede.
Articol scris de Liliana Angheluță