Am început să fumez de la aproape 18 ani, fusesem într-o tabără și nimerisem în cameră cu trei fete care fumau deja de ceva timp. La început m-au îmbiat și pe mine, apoi m-au luat în râs, erau din alea destupate la limbă și-n purtări.
Acum aș spune că eram victimă, atunci însă nu-mi dădeam seama, mi-era doar groază că n-or să mă accepte, le evitam și pe afară, dar mă căutau și mă-ntrebau mereu de ce sunt proastă și nu vreau să fumez.
Până la urmă, am cedat. Primul fum m-a făcut să tușesc, au râs mai tare de mine și, ca să le demonstrez că nu-s de lepădat, am studiat treaba până când mi-a ieșit.
Și, mamă, ce mi-a ieșit!
Cât timp am fost însărcinată n-am fumat, nu puteam, mi se făcea greață, dar când copiii aveau în jur de un an, am reluat obiceiul. De abia în Italia am realizat că noi, românii, fumăm mai rău ca turcii. Și asta se vede și la aeroport, unde oamenii stau ciorchine în jurul locurilor amenajate pentru fumători. La intrare îi ochești dintr-o privire cum trag câte două țigări una după alta, să le ajungă pe drumul de două ore. La ieșire tremură de nerăbdare să iasă din coridoarele aeroportului.
Fumăm mult și bem la fel de mult. Vicii, ar spune unii, dependențe psihice – ar spune alții. Tocmai citeam despre dependențele create de substanțe și un lucru rezulta foarte clar: dependențele se creează nu numai datorită substanțelor care acționează ca un drog asupra creierului, ci și datorită senzației de nemulțumire personală. Practic, o viață nesatisfăcătoare te împinge să cauți alinare în orice altceva. Știu, nu e o scuză, dar e bine de știut. Cu cât existența noastră e mai bună, cu atât ne e mai ușor să renunțăm la vicii. De câte ori n-am spus ”gata, de mâine mă las!”… Teama că nu va fi posibil paralizează mai rău decât nicotina. Așa că n-am reușit încă.
Dar m-a lăsat gânditoare faptul că unii dintre oamenii pe care-i cunosc au luat hotărârea astăzi și a doua zi au pus-o în practică. Și au respectat-o pentru tot restul vieții.
Articol scris de Liliana Angheluță