El – la vreo 70 de ani, văduv de câteva luni, cu o viaţă de muncă în spate, copii şi preocupări.
Un bărbat oarecare, cu sufletul bătătorit şi riduri.
Ea – la vreo 60 de ani, veşnicul înger păzitor al bătrânilor săi părinţi.
Nu fusese măritată niciodată, îşi împărţise clipele, minutele, anii între şcoala unde era învăţătoare şi casă.
O viaţă plată, de sărăcie şi economie la nesfârşit, griji pentru bolile bătrânilor. O viaţă rămasă fără sens după moartea lor, se pregătea să văruiască niţel căsuţa lor cea veche şi atât.
El – într-o zi oarecare auzi cum cineva striga o fată pe stradă:
Noemi!
Fulgerător îşi aminti de prima sa logodnică, avea acelaşi nume.
Erau alte timpuri, era o lume care renăştea după război, cu libertinaj dus la extrem dar şi cu reguli morale severe.
Noemi îl rugase, după primele scurte întâlniri, să vină la ea acasă, pentru a-i cunoaşte părinţii.
Ar fi vrut să nu se ascundă, să aibă binecuvântarea lor la începutul unui drum.
El dispăru!
De teama responsabilităţii posibile sau pur şi simplu pentru că era timid. Dispăru fără urmă, viaţa lui urmă o cu totul altă stradă, în alt oraş.
O iubire moartă înainte de a se naşte bine.
Înfrigurat de aduceri aminte, căută în cartea de telefon numele ei.
Alo! Eşti Noemi, cea de care eram îndrăgostit în tinereţe? Cea pe care am abandonat-o de teamă că lucrurile ar fi putut merge bine?
Da, era ea, uimită şi disponibilă să-l ierte.
Ca-n poveşti!
S-au căsătorit, cu părul alb şi lumină-n ochi.
Pentru că se-ntâmplă ca destinul să-ţi scoată-n cale vechi sau noi iubiri, indiferent de vârsta pe care o ai.
Şi cine-a spus că viaţa se termină la 70 de ani?
Trebuie numai puţin curaj de a o lua de la capăt, eventual un telefon!
Merită!
Articol scris de Liliana Angheluța