Mulţi se întreabă de ce pleacă românii unde văd cu ochii.
Zilele astea mi-am amintit de o femeie, Maricica, de prin Caraş-Severin, lucram în Italia împreună şi vorbeam, normal, vrute şi nevrute. Maricica fusese ajutor de bucătar în oraşul ei, o localitate mică şi fără industrie, câteva magazine şi vreo două ateliere de reparat nu ştiu ce.
O fată de crescut şi un soţ aflat deja în Italia de ceva timp. Ea lucra la un restaurant unde intra lumea doar la vreun botez sau la vreo cununie. Meniul era simplu, ciorbe, fripturi, Maricica mea învăţase rosturile şi pregătea ea tot după indicaţiile scrise de la bucătar.
Se apuca să toace ceapa, să radă morcovii, punea apa la fiert, dădea drumul la oala cu mâncare, când venea bucătarul era aproape gata totul. Harnică şi apreciată, femeia muncea cu drag acolo, îi plăcea, iar slujba asta o ţinea acasă, lângă fată.
Numai că lucrurile nu mergeau bine mereu, la un moment dat nici nunţi nu se mai făceau în orăşel, oamenii se căsătoreau în afara ţării, copiii tot acolo se năşteau.
Patronul restaurantului anunţă că lucrurile merg atât de prost încât e nevoit să elimine locul ei de muncă iar Maricica plecă în Italia în scurt timp.
Eram colege, după cum spuneam mai sus.
Într-o zi veni foarte fericită:
- Fată, m-au chemat la muncă înapoi în ţară. Cică face judeţul drum naţional, drumul trece pe acolo, pe lângă noi şi patronul restaurantului a făcut un contract cu echipa de muncitori să vină în fiecare zi la noi, la pauza de prânz. Două feluri de mâncare pe zi, nu meniu variat, ciorbă şi tocăniţe, din astea, mâncare caldă. Mă duc acasă, fată, mă duc acolo să muncesc!
Şi dusă a fost, eram bucuroasă pentru ea.
După vreo două luni mi-a trimis mesaj:
“Caută-mi ceva de lucru! Mă întorc în Italia! Ăştia au început drumul, au furat fondurile şi au închis şantierul. Nu se mai face nici un drum, nu se mai face ciorbă aici!”
Maricica e şi acum în Italia, între timp e şi fata ei alături de părinţi. Cum să te întorci într-un loc unde nu-i nimic, nici măcar un restaurant, nici măcar un drum ca lumea?
Articol scris de Liliana Angheluță