La început l-am admirat: venea la masă cu tava încărcată, plină cu cești de toate felurile, pline cu lapte, ceai, nu lipsea un pahar cu suc de fructe, cornuri și unt, marmeladă și miere, felii de pâine pregătite pentru a fi unse cu ceva bun, gogoșele și pachețele mici cu biscuiți.
Mă gândeam că-i drăguț din partea lui să aducă micul dejun pentru toată familia cu care se afla în hotel – soția și doi copii, o fată de vreo 12 ani și un băiat cam de 14 ani.
Apoi am văzut că și soția venea la masă cu o tavă asemănătoare, că băiatul – care mânca deja – s-a ridicat sătul – gândeam eu – dar că s-a întors imediat cu altă farfurie plină cu felii de salam, cașcaval și cu un alt pahar de suc de portocale, să fie.
Mi-au atras atenția, desigur, dar am crezut că pleacă în acea zi cine știe unde și că s-au hotărât să mănânce zdravăn dimineața, să nu-i apuce foamea pe drum prea devreme.
Nici gând.
La prânz erau din nou acolo, hotelul oferea pensiune completă, așa că am putut admira farfuriile lor pline cu vârf cu spaghete cu sos, se puteau sătura doi oameni dintr-o porție de-a lor. Am crezut că se limitează la asta, dar nu, farfuriile cu felul doi erau la fel de pline, munți întregi de garnituri de legume și verdețuri trecute în tigaie sau pe grill, alte farfurii cu carne și cârnăciori.
Punctul slab al acelui restaurant era că oamenii se autoserveau, așa că ei se ridicau de la masă, se întorceau cu farfuria plină, iar plecau, iar veneau. În viața mea n-am văzut așa ceva.
Nu erau grași, ci bine făcuți.
Nu erau flămânzi, ci doar lipsiți de bun simț, faptul că mâncarea era inclusă în preț era, după părerea lor, o invitație la îmbuibare. Unii oameni chiar nu se pot abține să nu profite, să nu se-mbulzească la haleală gratis.
Și-ar rupe hainele de pe ei pentru un cârnăcior pe fasole sau pentru un pahar cu bere oferit în preajma alegerilor, pe la petreceri în piețele orașelor.
Se-mbrâncesc, se aud țipete scurte, își murdăresc hainele cu sosuri și ies din rând cu degetele de la picioare zdrobite de careva care i-a călcat, dar zâmbesc, triumfători, ridicând în aer paharul sau arătând micii dobândiți cu trudă.
E drept, familia care m-a traumatizat nu făcea asta, se ridicau și era suficient să-și umple în liniște farfuriile de câte trei ori, nepăsători la faptul că ceilalți turiști priveau cu jind spre tăvile cu cartofi la cuptor care se goleau sub ochii lor.
În mod normal, când în acele tăvi mai era puțin, încercam să împărțim între noi, adică ia și tu o roșie umplută, nu numai eu. Ăia nu, frate. Nu știu cât a durat șederea lor în hotel, îi găsisem acolo și am plecat înaintea lor.
Dar cu siguranță vacanța lor a costat mai mult decât au plătit ei. Și cred că s-au simțit tare șmecheri în sinea lor, grozavi și șmecheri, așa cum se simt toți cei care reușesc să profite de ceva sau de cineva.
Articol scris de Liliana Angheluță