De-abia aşteptam să se mai îngălbenească gutuile puse la geam de bunica, miroseau frumos dar noi aşteptam ziua în care ea anunţa, pe ton solemn:
-Azi vă fac mâncărică de gutui!
Ţopăiam un pic şi-o urmăream când se apuca de preparat, avea o sobiţă cu plită, lemnele ardeau molcom şi acolo, peste căldura aceea nici prea – prea, nici foarte – foarte, punea mai întâi o crăticioară c-un pic de ulei în ea.
Mâncărica de gutui se poate face cu carne sau fără. Dacă era zi de post, bunica făcea fără carne, dacă nu, punea nişte piept de pui.
Mai întâi frigea carnea în ulei, nu mult cât să se rumenească, ci mai mult ca să sigileze, apoi o scotea pe o farfurioară. În aceeaşi crăticioară punea feliile de gutui, necurăţate de coajă şi le lăsa un pic, cu un capac deasupra, să se moaie la căldura uleiului. Apoi adăuga carnea şi o ceşcuţă de apă, cât să le cuprindă pe toate, nu mai mult.
Începeau să se răspândească aromele, dar noi aşteptam partea cea mai fascinantă, treaba cu sosul din zahăr ars.
Când carnea şi gutuile erau fierte, bunica punea într-un ibricel 100 grame zahăr şi-l carameliza, atentă să nu se ardă. Imediat ce devenea maroniu deschis punea deasupra 100 ml de apă, lăsa să se topească şi sosul ăsta îl punea în cratiţa cu gutui.
Mai lăsa vreo 5 minute să se întrepătrundă aromele şi sucurile şi desfăcea o lingură de făină cu apă rece, ca să lege sosul.
Asta era tot, dar mâncarea ei de gutui, dulce – acrişoară, era un dar pe care mâinile ei le făcea toamnei. Şi nouă, pentru că n-am uitat nici gustul, nici parfumul.
Cât despre proprietăţile gutuilor şi despre cât este de important să le consumăm, citiţi aici.
Articol scris de Iuliana Zamfir