Aşa-i spusese bărbatul ei după vreo 20 de ani de căsnicie.
Şi trebuia să recunoască, avea dreptate!
Totul începuse atunci, demult, imediat după căsătorie, el era un băiat fin, crescut în puf şi dădăcit de mă-sa, băiat educat, uşor ironic, cu priviri tăioase atunci când trebuia.
Ea era fată de la ţară, crescuse pe uliţă, îşi rupsese spatele la prăşit şi nu făcea nazuri, uneori rupea câte-o roşie direct din grădină şi-o mânca acolo, pe loc. Cunoştea frigul, deseori privise cu jind copiii de la oraş, îmbuibaţi şi mofturoşi. Nu era obişnuită cu fineţuri şi inteligenţa proaspătului soţ o paraliza uneori, îşi dorea să fie demnă de el.
Aşa că se apucă să-i cureţe pantofii de noroi şi să-i lustruiască, începu să crape ea lemne în locul lui, să repare ea robinetele ca să nu-l deranjeze.
El aducea acasă hoarde de prieteni pe care ea nu-i ştia iar ei nu păreau interesaţi s-o cunoască. Erau interesaţi, în schimb, ca ea să le gătească, să aducă farfuriile pline cu bunătăţi la masă şi să strângă după ei.
Ea îi călca impecabil cămăşile, iar el tot mai găsea ceva de bodogănit.
Ea îi punea în cafea lapte şi zahăr şi amesteca în locul lui, ea îi ungea feliile de pâine, ea crescu copiii, ea îşi trecu 20 de ani slujindu-l cu speranţa că va fi demnă de el.
Voia să-l vadă mulţumit, dar nu se întâmpla asta.
Trăia stresată, tot timpul i se părea c-a uitat să facă ceva şi că el o să-i reproşeze.Nu era un bărbat rău, atât că avea o privire şi-un fel de a vorbi care tăia în două.
Când el se-ndrăgosti de o altă femeie, ea crezu că-nnebuneşte de furie. Nu pentru că-l iubea, ci pentru că se considera proprietatea lui, era teribil gândul că, brusc, el nu mai vrea s-o aibă în preajmă şi prefera o alta.
Atunci, printre lacrimi şi ţipete îi reproşă:
-Tocmai pe mine să mă-nşeli? Pe mine, mă, care ţi-am lustruit pantofii şi ţi-am făcut tot ce trebuia chiar înainte să-ţi fi dorit? Ţi-am fost preş o viaţă întreagă, nu ţi-a lipsit nimic şi nu am refuzat nimic.
Răspunsul lui veni, necruţător:
– Nu te-am pus eu să fii proastă, nu te-am pus eu să-mi lustruieşti pantofii, nu ţi-am cerut niciodată mare lucru. Ai făcut tot, da, dar parcă aşteptai mereu un premiu. Dragostea nu se dovedeşte şi nu se premiază. Nu e nevoie să demonstrezi nimic.
Ar fi fost nevoie doar să zâmbeşti uneori!
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: New York Times