Cineva m-a-ntrebat de curând care ar fi cea mai mare dorinţă a diasporei.
Am răspuns în secunda următoare: întoarcerea acasă!
De fapt, noi n-am plecat niciodată cu adevărat.
Indiferent cât de bine ne-am adaptat între timp în alte ţări, suntem mereu în România.
Da, muncim, cunoaştem alte străzi, alţi oameni, dormim pe alte perne, dar în fiece dimineaţă ne trezim oarecum miraţi de locul în care ne aflăm şi gândim, într-o fracţiune de secundă:
“ Iarăşi aici, o altă zi!”
Am cunoscut o româncă de prin Satu Mare, îmi povestea că plângea în fiecare dimineaţă când deschidea ferestrele şi nu vedea prunul pe care îl avea în faţa casei ei.
Trăim atârnaţi, suspendaţi între două lumi.
Cea de acum, din ţările în care ne aflăm, e provizorie ( credem, sperăm să fie aşa) şi plină de măşti.
Te prefaci mereu că ţi-e bine, că eşti OK, că nimic nu e greu de suportat.
Adaptarea exterioară e perfectă, părem cetăţeni universali, am învăţat multe între timp, ne ţinem familiile rămase în ţară, părem puternici.
Părem.
Am învăţat însă dedublarea.
Înăuntrul meu sunt, de exemplu, o mulţime de lucruri: copiii, scenele de când ne adunam cu toţii în jurul mesei, ţăranii care prăşesc pe câmp, căruţele cu cai, privirile gri ale oamenilor, margaretele din grădina bunicii, lumânările aprinse la cimitir.
În noi e o întreagă lume, fiecare are propriul bagaj de amintiri, alandala, bune şi rele, dar greu de înlăturat.
Pentru că rădăcinile se-nfig în pământ bine, se răsfiră în adânc şi nu pot fi eliminate uşor.
Unde mai pui că noi nici nu vrem.
Limba română ne e patrie, indiferent pe unde suntem răspândiţi.
Ce e de făcut?
Acum nimic, plecaţi pentru un an sau doi, timpul trece, necruţător şi uneori cred că acea Românie a noastră devine imaterială, că poate nu vom mai găsi drumul de întoarcere.
În astfel de momente mă scutur şi spun:
– Ne vom întoarce! Odată şi-odată!
Articol scris de Liliana Angheluța