Prin anii ’80 era la mare modă printre liceeni.
Nu știam mare lucru despre noi, pe vremea aia tinerii se frecventau puțin, fiecare avea grupul de prieteni, restrâns de altfel, care se întâlnea la școală și atât.
Puțini ieșeau, de altfel nici nu aveai unde, acum sunt terase, discoteci, cluburi, se fac petreceri, înainte era pâinea la cartelă și nici blugi nu existau.
Mi-amintesc că organizau școlile câte o seară de bal, eventual în preajma Paștelui, ca să țină tinerii departe de biserică. La astfel de baluri erau toți stingheri, puțini știau să danseze, dădeam din cap în ritmul muzicii și de abia așteptam să plecăm acasă, stânjeniți de rochiile din poliester sau de pantalonii scorțoși. Umblam doar în uniformă sau trening, nici nu ne recunoșteam între noi dacă ne vedeam în rochițe.
Eh, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, nu era nimic, domnule, ce mai tura-vura!
Trebuia doar să înveți și să-ți ajuți părinții în gospodărie, să participi la festivalul ”Cântarea României” și să asculți seara congresele partidului. Printre puținele noastre moduri de evadare, oracolul se afla la loc de cinste. Era doar un caiet, ce-i drept, dar cu valoare sentimentală și singurul mijloc prin care încercam să tatonăm partea ascunsă a fiecăruia dintre noi.
Plin cu desene, inimioare, săgeți și fețe zâmbitoare, oracolul conținea întrebări la care colegii de clasă, prieteni sau nu, urmau să răspundă.
” Ce actor îți place cel mai mult?”
”Ce actriță?”
” Ce animale iubești?”
” Ce este dragostea?”
”Ce băiat(fată) îți place mai mult?”
Șirul întrebărilor se termina cu ”lasă o amintire” și aici venea partea cea mai comică pentru că se scriau chestii de genul:
”Când va trece-o muscă
Prin camera ta
Să-ți aduci aminte
De prietena ta!”
Sau
”Te-am zărit ieri în albastru
Și-ți ședea atât de bine
Căci albastru e culoarea
Îngerașului ca tine!”
Chestia faină era că n-aveam nimic albastru, nici măcar o bluză.
Oracolul era ținut în secret, trecea din mână în mână până când completau cât mai mulți colegi, acasă îl răsfoiam și citeam răspunsurile, bineînțeles că majoritatea spuneau că le place Robert Redford și că dragostea ar fi un sentiment nobil, curat.
Potrivit răspunsurilor, nimeni nu era îndrăgostit sau îndrăgostită, se abțineau să scrie numele ”persoanei iubite”.
Dar simplul fapt că puteai pune întrebarea asta era deja o mare libertate.
În acele momente, în care completam răspunsurile sau scriam întrebările, eram la fel cu alți tineri din lumea largă. Curioși, romantici, hazlii, creativi și îndrăgostiți de o viață care nu avea nimic de-a face cu congresele de partid.
Articol scris de Liliana Angheluță