Cei tineri s-au născut cu banane pe masă şi ochii în canale cu desene animate, ceea ce nu-i rău, dar să le povestim cum era înainte…
Înainte nu era nimic. Adică lumea îşi petrecea timpul la cozi, şuierau zvonuri de tipul:
-Ieri au fost măsline-n hală! Dar cine a ştiut? Habar n-am avut, că mă duceam şi eu!
Maşini cu câteva lădiţe cu sticle de lapte sau cu zece cartoane de ouă la o mulţime înfiorătoare ce aştepta în frig, sub ploaie sau ninsoare, de ore bune!
Înainte nu era nimic, fiecare se aranja cum putea, ba c-un ban în buzunarul vânzătoarelor, ba c-o relaţie la restaurantul partidului, se tăia porcul, se făceau cârnaţi şi răcitură şi cam atât.
Ce portocale, bomboane de ciocolată sau alte bunătăţi? De unde?
Umbla lumea ameţită după orişice.
Nu se pregăteau prăjituri, cu ce să le faci?
Într-un an m-am gândit eu să fac o ruladă ‘’economică’’, găsisem o reţetă în cartea de bucate, cerea puţine ingrediente… dar nici pe alea nu le aveam. Aşa că începu să funcţioneze logica înlocuirii, adică dacă n-ai ceva, pui altceva. În felul ăsta reţeta se transforma de nu mai pricepea nimic nici ea, dar nu conta, important era să te prefaci că vei reuşi oricum.
În loc de lapte am pus ceai verde, în loc de unt un pic de ulei, drămuit cu lingura, în loc de o cană de zahăr am pus doar 2 linguri, bicarbonat era, sare idem, oul a devenit inutil când m-am gândit că las’ că merge şi fără…
Rulada mea nu înţelegea dacă trebuie să crească sau nu, faptul că venea Crăciunul nu părea s-o emoţioneze.
Ieşi o chestie atât de tare că nici cuţitul nu intra, după multe tentative am răsturnat totul şi am dus bucata aceea de OZN la câine. Nici măcar el nu a reuşit să-şi înfigă colţii, a lătrat la ruladă furios, a lins-o de vreo două ori şi a abandonat-o, frustrat, mai ceva ca mine.
Cam aşa era Crăciunul pe vremuri: cozi nesfârşite, frustrări, pijamale sub brad şi, eventual, carioci sau un penar.
Noroc că nu cunoşteam cât era de colorată lumea cea largă, stăteam în colţişorul nostru înconjurat cu sârmă ghimpată şi habar n-aveam de restul omenirii.
Până într-o zi când mama se întoarse acasă din piaţă foarte emoţionată:
-Dac-ai şti ce-am văzut? Vai de mine, nu-mi vine să cred!
-Da’ ce-ai văzut?
Se codi ce se codi, apoi spuse brusc:
-O coajă de portocală, era pe jos, pe stradă, în faţa mea! Doamne, credeam că nu mai există, sunt ani de când nu le văd! Înseamnă că ceva tot mai e prin lumea largă!
Articol scris de Liliana Angheluță / Sursa foto: arhiva personală – Liliana Angheluță