Nu prea sunt dusă la biserică!
Născută în ’68, crescută-n comunism, nu prea am fost învăţată ce trebuie să fac acolo.
Pe Dumnezeu l-am mângâiat de mică, aveam o icoană veche, de lemn pictat, cu un bătrânel cu barba albă şi privirea iubitoare. Mă căţăram pe marginea patului ca să-l mângâi şi mă-ntrebam dacă el mă vede.
Apoi l-am descoperit pe la 20 de ani, când am citit Biblia.
Încă nu am terminat-o de înţeles şi uneori o deschid la întâmplare şi citesc câte un paragraf. Apoi o închid şi gândesc ceva timp, mi se pare c-am devenit mai bună sau că sunt pe cale să devin.
Nu prea ştiu ce să fac la biserică, ritualurile pe care nu le-am învăţat de mică îmi aduc o stare de confuzie. Nu ştiu când se stă în genunchi, când se sărută icoanele, încurc momentele şi mă simt uneori mai păcătoasă decât am intrat.
Tocmai pentru că nu reuşesc să fiu ca ceilalţi, ca bătrânelele care ştiu exact ce să facă şi când anume să se-nchine.
Aici, departe de ţară, am descoperit însă că biserica e mai mult decât un loc în care să simt confuzie. E un colţ de România, loc în care te simţi efectiv acasă.
Aici, chiar dacă tot nu pricep momentele, mă-nvălui în limba română, în privirile dulci ale oamenilor şi-n aerul sfânt al unui dor de ţară general.
Cântecele vechi, parfumul de tămâie, binecuvântările şi închinările, lumânările pe care le aprinzi cu gândul la cei de acasă, vii sau morţi, copilaşii care se smiorcăie româneşte, predica, umilinţa şi dragostea, zidurile vechi, pline de icoane, te fac, da, să te simţi acasă.
Nu prea ştiu ce să fac în biserică.
Dar ştiu că aici, departe, e o parte din România mea.
Are legătură cu bătrânelul cu barbă albă pe care-l mângâiam când eram micuţă.
Şi cred că mă vede.
Articol scris de Liliana Angheluță / foto de Nicola d’Alessio