Așa spunea soacră-mea când era vorba de pomenile familiei.
Făcea o listă cu oamenii pe care să-i cheme la masă, împărțea pe hârtie ce avea de împărțit după aceea, dar avea grijă ca rudele să aibă ce-i mai bun.
La ea în sat era obiceiul să se dea de pomană și obiecte, nu numai de-ale gurii, cică să aibă mortul pe lumea ailaltă. Așa că se cumpărau din timp câteva scaune, o măsuță, pături, găleți, ba chiar sobiță de gătit și câte și mai câte lucruri. Nurori, nepoate și nepoți, cumnați și veri, toți trebuiau să apuce ceva, altfel ar fi fost cu supărare.
Pomeniri erau destule, de o lună, de trei luni, de un an, de ziua sfinților.
Farfuriile cu mâncare și lumânările aprinse înfipte în colaci erau pentru toată lumea trecută pe listă și tot acolo scria cui urma să dea perna, pătura sau prosoapele. Rareori un amărât reușea să se strecoare la masa pomenilor, oamenii se cunoșteau între ei și se chemau unii pe alții la nunți și la înmormântări.
Ori cu un prilej, ori cu altul, se mânca și se bea.
Flămândul tot flămând rămânea, doar de Înviere mai putea primi ouă roșii și pască, dar și atunci era gonit și apărat doar de sutana preotului care mergea printre morminte. Cam așa sunt organizate treburile, să ne fie bine nouă, să ne facem semnul crucii și de restul să ne doară-n fund și nici acolo.
Comentăm cazuri, ne dăm cu părerea, găsim că vinovat e mereu cel necăjit pentru că n-a luat decizii grozave și ne oprim acolo. Așteptăm ca alții să rezolve problemele, ar fi ideal, un sistem social adecvat nu ar lăsa copiii flămânzi și bolnavii fără medicamente.
Dar câtă vreme nu-l avem, putem să facem și noi câte ceva, campanii de ajutor sunt destule, chiar și dacă ne uităm în jur putem identifica singuri bătrâni singuri care nu au de nici unele și copii care suferă de frig. Despre binele ăsta vroiam să vă povestesc, uneori spunem că o sumă mică de bani nu poate schimba mare lucru, că o haină mai groasă nu e mare brânză.
Dar spuneți asta celui care suferă de frig sau celui care n-are bani de pâine. Celui care vede că de la masa noastră nu cade nici măcar o fărâmitură.
Pentru că până și alea se risipesc în familie, însoțite de semnul ”liniștitor” al crucii.
Articol scris de Liliana Angheluță