– Da’ tu când tai porcul?
– Sâmbătă-l tai, bre, că-mi vine şi băiatul de la oraş, că doar n-oi răzui eu şoriciul.
– Da’cine ţi-l taie?
– A lu’ Victor ăla din centru! Nu ia nici mult, stă la pomana porcului, îi mai dau ceva carne şi face treabă bună. Că-i cuminte flăcăul.
– Da’ după ce ţi-l taie pe-al tău nu vine şi la mine? Că şi eu vreau tot sâmbătă să-l fac!
– Lasă, bre, că ţi-l trimit după aia. Vorbesc eu cu el, ca să nu te mai duci mata în centru.
Se auzea guiţând de peste tot.
Zeci de porci erau tăiaţi în aceeaşi zi; plânsul lor se ridica deasupra caselor cu geamuri îngheţate.
Se clocoteau oale mari de apă, se ascuţeau cuţite şi satâre, se pregăteau paiele, se ascundeau copiii.
Dacă priveşti cu milă la înjungherea unui animal… nu se duce sufletul lui repede, atârnă de ochii tăi şi parcă ar cere ajutor, că simte de la cine ar putea veni.
Am păţit odată, priveam cum tăiau oamenii un berbecuţ: viu nu-mi fusese drag, că nu mă lăsa să-l mângâi, fugea nervos şi smucit.
Când l-au prins, se zbătea şi plângea ca un copil. Ascuţit.
Câtă viaţă avea în el, viaţă care nu voia să se ducă nici în mâinile a trei bărbaţi, nici cu sângele şiroind!
Unul din oameni strigă, furios:
– Cui i-e milă, mă? Duceţi-vă, mă, femei, în casă, plecaţi de aici, nu vedeţi cum se chinuie berbecul?
La tăiatul porcilor se ţineau copiii în camera din fund, să nu audă spaima şi să nu vadă moartea care intră în trup vânjos.
După ce se linişteau tremurările corpului, după ce zvâcnea ultima dată din picioare, oamenii mai aşteptau câteva secunde apoi anunţau, victorioşi de parcă ar fi fost la vânătoare:
– Gata, l-am terminat. Haideţi, ieşiţi, aduceţi apa şi paiele!
Între timp se cinsteau c-un pic de ţuică şi povesteau păţania:
– Ai văzut, mă, cum se zbătea? Era tare, cât pe ce să-mi scape din mâini!
Mie-mi plăcea partea cu pârlitul, se-nvelea porcul cu paie, se aprindeau şi-n flacăra iute mirosea a păr ars şi-a sălbatec. Mirosea a sânge şi-a ciudat din altă lume. Se strângea pielea, devenea strâmtă şi cenuşie. La răzuit iar era frumos, că pielea aia neagră şi arsă se făcea albă şi fragedă. Începea să semene a ceva bun de mâncat.
Apoi se punea porcul pe o tăblie veche de la o uşă şi cine era priceput îl tăia repede la burtă.
Soacră-mea stătea cu lighenaşele pregătite şi copiii prezenţi căscau ochii, curioşi să vadă cum e înăuntru. Acel “înăuntru” plin de organe ciudate, de maţe şi umori.
Mai întâi se smulgea cu grijă ficatul, se trăgea uşor, dar ferm şi se scotea fierea, să nu se amărască totul.
Rapid, mâinile omului, pline de sânge până-n cot, se afundau în corpul cald şi scoteau bojocii, splina, apoi tăia ceva spre gât şi trăgea afară, alunecos, toate maţele.
Puţeau.
Olga se apuca imediat să le cureţe mai încolo, într-o margine de grădină. Mai întâi trăgea binişor de ele, să le separe, că erau ghem aburind, apoi tăia c-un cuţit după cum credea ea că va de mare cârnatul sau lebărul. Ţinea c-o mână de-un capăt şi cu ailaltă trăgea repede-n jos, pe pământ, mizeria aia pe care o purtăm şi noi în burţi.
Eu îi turnam apă pe gura maţelor, le scutura şi clătea şi vărsa din nou totul pe pământul bucuros de-aşa dar. Vreo găină mai îndrăzneaţă se apropia să ciugulească vreo pieliţă, ceva, mirosul de sânge şi moarte umplea aerul.
Bărbaţii terminaseră rapid de tăiat capul – trofeu pentru răcitură şi animalul pe din două.
Acum se minunau:
– Vezi, mă, că n-are grăsime multă? Să fi văzut al meu câtă avea, de-o palmă, de nici n-oi putea face cârnaţi!
– Lasă, mă, Victore, dacă nu faci cârnaţi, faci jumeri şi tot bun e!
Se făcea pomana porcului: carne călduţă încă, un pic de ficat, de bojoc se puneau în tigaie pe foc iute, c-o ţâră de apă şi usturoi.
Ceaunul pentru mămăligă se punea pe centrul plitei şi-n puţin timp eram cu toţii în jurul mesei, pomenind pe Dumnezeu care ne dăduse hrana asta.
Pe Dumnezeul sărmanilor, pentru că numai ei pot face zi de sărbătoare din tăierea porcului.
Articol scris de Liliana Angheluță, fragment din romanul ’’Împărăteasa’’
Sursa foto: clickpoftabuna.ro