De prea multe ori am auzit asta!
Mama n-a făcut altceva decât să-l vorbească de rău pe tata toată viaţa, deşi îi punea farfuria cu mâncare dinainte şi părea că au şi momente bune, erau zile când totul mergea strună, mergeam în vacanţe sau la picnic, râdeau, glumeau, dar erau şi zile când se certau.
În contul acelor zile ne învăţa că tata nu merită respectat, că e un nemernic şi gata. Punct.
Drept pentru care mi-era mereu teamă de el, și am început să-l iubesc când n-a mai fost.
Dar vorbele astea le-am auzit de la multe femei care fac orice să rupă relaţia dintre tată şi copii, după divorţ.
-Să nu te prind că miorlăi după tat-tu, ai văzut ce ne-a făcut, animalul ăla!
Aşa o fi, mulţi sunt beţivi, iresponsabili, dar chiar şi aşa, certurile, dese, erau între soţ şi soţie, de multe ori copiii sunt spectatori, suferă şi ei, dar ar trebui să fie alegerea lor dacă vor să mai aibă contacte cu tatăl sau nu.
Problema e că nu se respectă ceea ce vor copiii, ce e în sufletul lor nu contează, pe primul loc sunt orgoliile părinţilor care se împroaşcă mereu cu noroi şi caută să iasă învingători într-o bătălie în care, oricum, au pierdut toţi.
Prea mulţi taţi români îşi abandonează rolul de părinte foarte repede, se limitează să plătească contribuţia alimentară de la distanţă şi se spală pe mâini de orice altceva.
Şi nu e mereu vina lor, mulţi ar vrea să-şi vadă crescând copiii, dar fug, goniţi de vorbe urâte. Meritate sau nu.
A fost unul dintre primele lucruri la care m-am gândit când am văzut cum merg lucrurile în Italia: copiii vin la domiciliul tatălui cu regularitate, măcar la două săptămâni, fac vacanţe împreună, cei doi părinţi, chiar divorţaţi şi recăsătoriţi se ocupă împreună de tot ce implică creşterea copilului.
Se sună când copilul e bolnav, se pun la curent cu ce se-ntâmplă la şcoală şi caută să nu facă daune mai mari decât au făcut deja, prin despărţirea lor.
În România e o altă mentalitate, a celui mai tare, a celui care deţine drept de a decide pentru toţi.
Vorbe care fac rău, care influenţează negativ copilul şi care, în scurt timp, nici nu mai are chef să-şi vadă tatăl în braţele căruia stătea odată.
Nu, nu sunt sfinţi aceşti taţi, dar nici noi, mamele, nu suntem.
Articol scris de Liliana Angheluță