Pentru întotdeauna.
A obosit de atâta drum.
A fost iubit, a fost gonit, i s-au închis uşile ţării, a traversat un secol de istorie cumplită, a trăit dezamăgiri crunte şi a fost judecat pentru vinovăţii pe care nu le avea.
Regele Mihai I a obosit un pic.
Se-ntoarce spre odihnă, nu şi-a dorit exilul şi nu i-a plăcut să stea departe.
Acum vine acasă.
De tot.
Să devină piatră, să devină lemn sfânt, să ştim încotro s-o luăm când vom simţi că se pierde România.
Îi vom cere ajutor, iar el ne va zâmbi şi ne va spune:
“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie.
Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. “
Şi-n zâmbetul lui nu va fi ironie, ci doar acea blândeţe pe care o are un tată căruia fiul îi pune câte-o întrebare la care nu se aştepta. O întrebare la care a răspuns mereu, clar, fără ca fiul să fi auzit.
Regele se-ntoarce acasă, să fie alături de noi mereu, să ştim încotro să mergem când vom vedea că ne-am pierdut demnitatea, că stăm în genunchi în faţa oricui, când vom pricepe că nu trebuie să-ţi vinzi sufletul.
Când ne vom simţi vinovaţi faţă de nepoţii noştri, când ne vor întreba de ce am acceptat prea mult fără să ne gândim la viitorul lor, atunci ne va veni în minte Regele.
Pentru că ar fi putut fi altfel şi nu a fost. Dar nu din vina lui, ci a noastră.
Ne vom privi nepoţii-n ochi, mulţi născuţi prin ţări străine şi vom ridica din umeri, neputincioşi, slabi şi nevrednici.
Regele Mihai I a obosit, vrea să se odihnească. I-ajunge aproape un secol de necaz.
În urma sa rămâne o ţară.
Articol scris de Liliana Angheluță