Era colega mea de muncă, o fată oarecare, liniştită şi limpede.
Vorbea rar, cu pauze între cuvinte, se vede că între neuroni era aşa, o atmosferă de pace, nicidecum scântei şi trafic intens.
Lucram cot la cot, în biroul unei fabrici, puneam ştampile peste documente, răspundeam la telefoane şi săream în sus când ne chema şefa.
Eu săream mai repede, ea mai lent, dar bine.
În sensul că avea un talent natural de a peria, orice ar fi făcut părea o problemă pe care cu greu a putut să o rezolve, orice avea de gând să facă era expus ca pe un munte greu de trecut.
Deseori adăuga un zâmbet lent şi relativ fix.
Eu aveam doi copii care m-aşteptau acasă precum iezii din poveste.
Viaţa mea era împărţită-n două: muncă şi copii.
Mă grăbeam în ambele direcţii.
Şi ea avea o fetiţă, dar i-o ţinea maică-sa şi nu se opintea deloc.
Aşa că, după 16,30, rămânea peste program din proprie iniţiativă şi fără rost, numai pentru că era prea lentă să plece odată cu noi.
N-avea chef să se grăbească, o lălăia aşa, duios, mai zâmbea şefei şi-i povestea cât de grea i-a fost ziua, mai titirea prin sertare, punea capse în capsator şi hârtii albe în maşina de copiat.
Ştii, şefa, azi a sunat X şi-a discutat cu Y, nu ştiu ce voia!
Sau: Uite, s-au terminat dosarele şi Y a uitat să comande. Nu ştiu ce-o să ne facem acum!
Erau replici banale, dar din care Y ieşea lejer şifonat.
Fata asta limpede avea un talent înnăscut să comunice toate prostiile, să se insinueze în creierul cui o asculta.
Avea salariul de două ori mai mare decât al meu.
Şi merita!
Pentru că-ntr-o zi, după o altă jumătate de oră peste program, a declarat victorioasă:
Ştii, şefa, azi am pus buline colorate în dosar!
Articol scris de Liliana Angheluță