O femeie grozavă, la care mă gândesc uneori.
Era o doamnă de vreo 75 de ani, măslinie şi uscată, rujată mereu discret şi coafată aşa, nici să bată la ochi dar nici să pară neîngrijită.
Muncise mult în viaţă, în fabrică nu fusese scutită de nimic, după turele de noapte o luau în primire copiii mititei de acasă, trecuse prin toate cele şi ajunsese cu bine la anii de pensie.
Se titirea şi se organiza cum ştia ea mai bine, să nu fie nevoită să ceară ajutor nimănui.
Era atentă la ceea ce mânca, întotdeauna fusese, îşi gătea dovlecei, bame, câte un ou proaspăt, laptele nu-i lipsea, câte o fripturică o făcea doar la sfârşit de săptămână, doar din carne bună, macră.
Prefera, oricum, vinetele şi ardeii, fasolea şi mazărea, nu gătea mai mult decât îi trebuia, nu-i plăcea să reîncălzească mâncarea.
Bucătăria ei mirosea mereu a bun, într-un colţişor avea o colivie cu un papagal, în alt colţ un aparat de radio. Asculta ştirile pe la prânz şi atât, la televizor se uita doar seara, ziua citea o carte sau răsfoia vreo revistă.
Dar cel mai mult îmi plăcea balconul ei, stătea la bloc şi avea un balcon de doi metri, o fâşie de spaţiu, nu mai mult. Era însă plin de plante aromatice, avea salvie, busuioc, mentă, un ghiveci cu pătrunjel, altul cu mărar şi nu-i lipsea o tufă cu ardei iuţi. Spunea că preferă să aibă la îndemână câte un pic din fiecare, ei îi ajungeau câteva frunze care să dea savoare mâncărurilor.
Tot acolo ţinea maşina de cusut, balconul era închis şi putea lucra liniştită, la lumină naturală, îşi cosea câte o fustă, îşi repara vreo bluză, toate papiotele de aţă şi nasturii găseau loc într-o cutie compartimentată pe culori.
De ce spun că era o femeie cu picioarele pe pământ?
Pentru că ştia să-şi ţină socotelile astfel încât să pună şi ceva deoparte, avea habar de consumul de gaz şi apă, în timp ce multe femei nici nu ştiu unde le stau contoarele, consideră că ar fi o grijă bărbătească.
Femeia asta nu se plângea de singurătate, nu se plictisea niciodată, avea plante de udat, mâncare bună de pregătit, cărţi care o aşteptau cu semn între pagini şi prietene care o chemau să iasă la plimbare.
Îşi înţărcase de multă vreme fiii, astfel încât nu ducea şi grijile lor în spate, aşa cum fac multe alte mame care şi la 70 de ani se preocupă pentru copiii lor deveniţi adulţi.
O să spuneţi că nu-i nimic deosebit în viaţa ei.
Eu cred că da, atunci când reuşeşti să fii mulţumit cu sine, când zilele nu ţi se par poveri, când dai un sens orelor fără să te lamentezi, probabil că poţi spune că ai o existenţă liniştită.
Şi cu picioarele pe pământ, fără tânjeli, melancolii şi văicăreli.
Articol scris de Liliana Angheluță