Teoretic e posibil.
Străduţa pe care ai copilărit şi magazinele din cartier lăsate-n urmă, vecinii şi plopii de pe marginea drumului sunt repere, nu te poţi rătăci, toate imaginile sunt acolo, în inima ta, ştii totul şi simţi totul.
Practic, orice întoarcere te dezamăgeşte, nu coincide cu amintirea, tu însuţi te-ai schimbat, te-ai modificat odată cu lucrurile, strada e acum plină de gropi şi pare mai strâmtă, magazinul de pâine a devenit spălătorie auto, vecinii sunt noi iar plopii au fost tăiaţi.
Poţi căuta printre cotloane, poţi răscoli drumul, nu-l vei mai găsi, nimic nu va mai fi la fel.
Te poţi întoarce într-o iubire după ce-ai plecat trântind uşa?
Teoretic, da, dar n-o să uiţi niciodată că te-a lăsat să pleci, nu vei uita nici chipul schimonosit de nervi din faţa ta, nici reproşurile. Nu vei putea trece peste faptul că a dormit şi s-a hrănit când tu nu mai erai alături, deci viaţa mergea înainte şi fără tine.
Faptul că nu eşti indispensabil unui loc sau unei inimi doare.
Credeai că eşti centrul universului unui om şi descoperi, după furtuni, că eşti aşa, mai la o parte, mai spre periferie şi că, dacă ai dispărea, s-ar echilibra repede.
Nici în prietenie nu te poţi întoarce după un cutremur.
Şi asta mi-a spus-o o fetiţă, avea vreo 10 ani, se certase rău cu altă colegă, nu reuşeau să stabilească care dintre ele e mai simpatică unui băiat din clasă.
Deveniseră rivale şi prietena mea cea mică îmi spuse:
-Am pierdut-o de tot, ca să fie din nou prietena mea ar trebui s-o luăm de la capăt ştiind că ne-am trădat una pe alta. Nu se mai poate.
Te poţi întoarce în viaţă, poţi să înnozi firele de unde le-ai lăsat? Teoretic da, dar practic se vor rupe repede.
Ce rămâne de făcut?
S-o iei mereu de la capăt, să construieşti într-una, până când, într-o zi, vei găsi locul şi fiinţa.
Nu vei mai putea să priveşti în urmă, doar înainte.
Articol scris de Liliana Angheluţă