Despre bătrâni e vorba.
Mai ales despre cei de la ţară, izolaţi pe dealuri, în sate din care tinerii au plecat de multă vreme.
Pe la şaptezeci de ani încă mai merg pe drum, îşi scot singuri apă din fântâni, merg la moară şi-şi sapă singuri grădina, udă plantele şi au grijă de găini.
Dar, pe măsură ce trece timpul şi le scad puterile, apar marile probleme şi devin abandonaţi.
Copiii lucrează departe, ori în oraşele din ţară, ori în străinătate. Îşi aud părinţii la telefon cum se vaită de neputinţă, dar nu-şi dau seama de gravitatea lucrurilor.
Se văd rar.
Şi, când se văd, tot bătrânii pun masa în faţa fiilor, nu se-ndură să-i lase să plece cu mâna goală, se pregătesc pentru vizita lor, nu se lasă ajutaţi, nu vor să dea bătăi de cap.
Bătrânii României s-au obişnuit aşa: singuri, pe cont propriu, atât cât pot şi cum pot. Fiii şi fiicele, ori din sărăcie, ori din lipsă de principii sau timp, îi lasă aşa, zilele trec peste ei, vieţile încep să pâlpâie, internările la spital fac mai mult rău decât bine.
Abandonaţi de copii, dar şi de stat.
Mă uitam de curând în casa unor bătrâni din Italia pe care-i cunosc: în afară că primesc pensie de handicap de peste 500 euro – asta fără să excludă pensia lor de vechime – primesc tot ajutorul de la instituţiile sanitare:
- Au paturi reglabile, se ridică zona spatelui şi a picioarelor, pentru a beneficia de o circulaţie mai bună şi de o poziţie comodă;
- Primesc saltele împotriva plăgilor, cărucioare cu rotile, tot felul de aparate care-i ajută să se deplaseze;
- Când nu mai pot, familia poate face cerere pentru un aparat mare, ca un fel de macara de persoane, este un aparat pentru care în mod normal costă 1000 de euro, dar bătrânii nu plătesc nimic;
- Necesarul de pampers şi medicamente e gratuit, analizele la fel, infirmierele vin acasă pentru a trata răni, vin acasă şi pentru analize;
- Şi, în cazul în care se ajunge la alimentaţie artificială, tot statul asigură gratuit toate recipientele care conţin alimentul perfect echilibrat în funcţie de analizele lor.
Da, ştiu, nu poţi să nu te gândeşti la bieţii noştri bătrâni abandonaţi în casele lor, singuri, abandonaţi în spitale murdare, fără de nici unele, abandonaţi în casele de bătrâni, adevărate antecamere ale morţii.
Au muncit o viaţă pentru o cană cu apă, dar n-are cine să le-o dea.
Articol scris de Liliana Angheluță