Este vorba despre o idee mai veche, case pentru noi şi pentru prietenii noştri, locuinţe cu spaţii individuale şi comune. Modelul a fost pus în aplicare în Danemarca şi în Olanda, acum mai bine de 30 de ani şi se adresa familiilor tinere, cu copii de crescut şi supravegheat.
Să ne gândim, de exemplu, la o vilă cu două etaje şi parter, cu grădină şi spaţiu de joacă. Imaginaţi-vă ce fericite pot fi acolo trei familii de prieteni: fiecare ar avea un etaj pentru locuit, dar grătarul de sâmbătă l-ar face împreună, copiii ar avea cu cine să se joace şi ar fi supravegheaţi mereu, petrecerile nu ar deranja pe nimeni pentru că ar participa toţi şi nu ar exista nici posibilitatea de a nu avea cui cere un pic de ulei în caz de nevoie.
În ultimul timp, ideea caselor comune a prins din nou teren în special în rândul persoanelor trecute de 50 – 60 de ani. La vârsta asta au deja prietenii consolidate de-a lungul anilor şi hotărăsc să-şi vândă casele şi să cumpere împreună cu alte familii case mai mari, cu spaţii comune. Motivele sunt bine întemeiate: unii nu vor să îmbătrânească singuri, chiar dacă locuiesc în acelaşi oraş cu prietenii ştiu că va veni bătrâneţea, când le va fi foarte greu să se deplaseze până în alt cartier. Nu vor să fie o greutate pe umerii copiilor lor, vor să fie cât mai independenţi, cât mai mult timp posibil. Cumpărăturile se pot face de către o singură persoană, la nevoie nu se poate spune că nu are cine să-ţi dea un pahar cu apă.
Şi, cum prietenii au de regulă interese comune, nu le va lipsi nici discuţiile şi conversaţiile, partidele de şah sau serialele Tv vizionate în compania cuiva. În Italia am văzut o astfel de locuinţă, erau toţi înrudiţi între ei, cumpăraseră împreună un bloc de apartamente cu grădină în spate: părinţi bătrâni, doi fii adulţi, verişori şi fraţi.
Spaţiul pentru unelte de grădinărit era acelaşi şi fiecare lua de acolo ce avea nevoie, tăvile cu lasagna treceau din casă în casă şi sora nu ştiu cui făcea pastă de casă pentru toată lumea. Gogoşile se împărţeau şi nu se putea spune că nu ai cui cere o aspirină.
Mi-a plăcut mult…
Şi cred că ar fi frumos să-mbătrâneşti aşa, alături de prieteni sau de rude cu care te înţelegi bine, ar fi frumos să alegi cui vei cere la un moment dat acel faimos pahar cu apă din bancul cu tâlc care circulă de la o generație la alta.
Articol scris de Liliana Angheluță