Zilele trecute în timp ce încercam să o îmbrac pe Alma pentru a pleca din casă, s-a întâmplat ceva neobișnuit. Mai exact atitudinea ei a fost una diferită, din fetița supusă și ascultătoare a devenit un mic mostruleț care opunea vehement rezistență în fața cerințelor mele de a băga ba o mână în bluză, ba un picior în pantaloni și tot așa. Țipa și se zbătea de parcă o chinuiam de moarte. Eram toată un pachet de nervi, primul gând fiind să o îmbrac în ciuda refuzului ei. Instinctul animalic funcționează de minune, mai ales la mine care din fire sunt impulsivă și deseori acționez înainte să gândesc. Aveam în față două opțiuni: să dau frâu liber furiei sau să practic autocontrolul. Am pus-o pe jos, am privit-o și am ales să îi zâmbesc în ciuda nervilor care îmi făceau capul să explodeze. M-am retras în bucătărie pentru a bea un pahar cu apă și mi-am pus următoarea întrebare: Cum aș putea da dovadă că sunt un părinte bun într-o asemenea situație? (simt că vor urma multe altele).
În spatele meu se aud pașii ei, mă întorc și ce văd? O față zâmbitoare, veselă, care pare că îmi spunea cât de mult se bucură de realizare ei. Parcă o și auzeam:
- Mami, vezi că până la urmă am făcut cum am vrut eu?
Clar, nici apa băută, nici respirația profundă nu mă făceau să gândesc mai limpede, totuși eram decisă să fiu calmă. Fără forță, fără țipete, fără ton ridicat. Calmă, dar fermă!
Am coborât la nivelul ei, am privit-o în ochii și i-am spus blând:
- Nu știu ce anume te face să ai acest comportament, dar vreau să știi că te iubesc. Trebuie să plecăm, dar aștept să îmi dai tu singură hainele pentru a te îmbrăca când ești pregătită.
M-a luat de mână spunându-mi: Haide. Am urmat-o curioasă de ce anume urma să facă. Ce credeți dragilor? A luat hainele și mi le-a pus în brațe, semn că îmi dădea permisiunea să o îmbrac. M-am grăbit să nu se răzgândească, am îmbrăcat-o și am plecat. Pe drum am analizat întreaga situație și am ajuns la niște concluzii importante:
Primul instinct a fost să îi arăt cine e șeful astfel încât ea să fie supusă respectând întocmai ceea ce eu îi cer. De ce? Pentru că atitudinea ei îmi displăcea și mă scotea din zona de comfort cu care eram obișnuită. V-am spus doar că ea nu țipa, nu se zbătea, nu opunea rezistență când îi ceream ceva.
În ciuda furiei care pusese stăpânire pe mine, am ales să acționez contrar gândurilor mele. M-am retras, am băut un pahar cu apă și am respirat adânc, în timp ce mă gândeam cum aș putea fii un părinte bun. I-am transmis un mesaj important: că o iubesc pentru ce este, nu pentru ce face (deci s-a simțit acceptată iar asta a ajutat-o să facă ce îi cer). Am respectat-o ținând cont de nevoia ei de moment, care era diferită de a mea.
Mi-am controlat și gestionat furia, oferind un exemplu pozitiv. Probabil dacă îi dădeam curs, lucrurile decurgeau diferit. Ea continua să plângă, mai bine spus să urle, eu mă încăpățânam să o fac să se supună prin forță și la final atât eu cât și ea eram frustrate și epuizate. Ce îi transmiteam de fapt? Că nevoia ei nu este importantă, ea nu contează și indiferent de ce vrea trebuie să facă cum îi spun eu. Oare cum influența asta atitudinea ei în fața nevoilor celorlalți? Vă las pe voi să vă gândiți și de ce nu, chiar să îmi spuneți ce gândiți.
Am rămas calmă și consecventă, nu am renunțaț la a o îmbrăca, în schimb am ales o metodă prin care și ea să își dorească asta.
Și totuși, este această experiență singulară? Cu siguranță nu, cred că fiecare copil testează limitele părinților la un moment dat. Tocmai de asta împărtășesc experiența avută, în speranța că ofer un exemplu de a acționa în astfel de situații. Nu spun că este cel mai bun exemplu sau că eu voi face de fiecare dată așa și nici nu știu dacă la voi va avea efect. Tot ce știu este că în această situație, în acel moment, la noi a funcționat.
Fiecare copil se va comporta ca un copil, deoarece asta este. Dar, în schimb părintele ar trebui să se comporte diferit. De ce? Pentru că la un moment dat copilul va deveni adultul care se va comporta exact așa cum a fost învățat.
Articol scris de Ioana Mădălina
Alte articole
Depresie, pe tine cine te-a trimis?
Îmbrățișează, chiar și pentru o clipă
Sursa foto Naperville Counseling Center