Părinţii mei aveau nişte bani la CEC.
Acum sunt 1000 de bănci şi fel de fel de poliţe, pe vremuri era doar un îndemn scris până şi pe caietele de şcoală:
“ Azi la CEC un leu depui, mâine el va scoate pui!”
Elevii aveau nişte carneţele, câteva pagini pe care lipeau nişte timbre cu valoare. Toată lumea economisea ceva pentru că nu existau blugi, nici parfumuri, nici măcar mâncare pe săturate.
Dar erau biciclete.
Tata îmi promisese că dacă iau prima treaptă cu note mari îmi ia una. Învăţam bine oricum, am dat examenul şi, când am aflat rezultatul, am spus:
- Acum mergem să-mi iei bicicleta?
A pus capul în jos şi-a spus că vom vorbi acasă. Nu înţelegeam ce era de vorbit. Am insistat să mergem în oraş, să le vedem măcar. Nimic de făcut. Acasă mi-a explicat:
- Ascultă, eu ţi-am promis o bicicletă, dar trebuie să mai aştepţi. N-o luăm acum!
Continua să-mi explice de ce, avea legătură cu dobânda la CEC, nu putea scoate înainte de august, parcă. Dar eu nu mai ascultam de multă vreme. Plângeam în hohote. Mica mea lume se dărâmase.
Avusesem încredere. Primisem o promisiune! Promisiunile, credeam eu, sunt făcute să fie respectate şi descopeream că nu era deloc aşa. Tata mă mângâia şi eu plângeam. Învăţasem bine, meritam nenorocita aia de bicicletă.
Am avut-o pe la sfârşitul vacanţei, dar nu m-am mai bucurat de ea.
Toată viaţa, apoi, mi-am cumpărat singură totul, fără s-aştept nimic de la nimeni.
Şi cred că în ziua aia am început să-mbătrânesc.
Că-mbătrânirea are legătură cu ridurile inimii, cu buşiturile pe care le iei de-a lungul timpului. Ți se scofâlcesc visele şi ţi se-năspresc gândurile.
Devii tăios din moale, devii amar din dulce, priveşti altfel lumea şi nu te mai bucuri de multe lucruri.
Cine e părinte… s-audă: zice-se că puii de om se nasc fericiţi.
Şi aşa trebuie să rămână.
Promisiunile uitate, vorbele grele sau pedepsele inutile nu sunt altceva decât riduri timpurii.
Articol scris de Liliana Angheluță