Dacă aş socoti câte ore am stat peste program de-a lungul unei vieţi de trudă aş mai scoate minim un an de vechime.
Câteodată venea anunţul sec, impunător, fără drept de replică:
-Vedeţi că azi trebuie să stăm mai mult, să terminăm!
Nu contează ce era de terminat, socoteli, livrări, camioane care veneau târziu şi nu puteai închide până nu descărcau, era mereu ceva de făcut în plus faţă de ce făceai. Uneori aveai senzaţia că munca adevărată de-abia începe după ora 16, mi s-a întâmplat să stau şi 40 de ore în şir, din când în când plângeam pe ascuns de oboseală şi mă dregeam cu limonadă făcută cu lămâie şi apă.
În fabrică unul punea manele, alta, o doamnă mai în vârstă, avea un radio şi asculta romanţe în timp ce muncea, eu pândeam când pleca băiatul cu manelele şi-i închideam aparatul, el venea şi dădea drumul şi tot aşa până când ne buşea râsul pe amândoi.
Se legau prietenii, statul ăsta peste program ne ucidea pe toţi în mod egal, jucam x şi 0 verbal, lucru imposibil de altfel, ne încurajam unul pe altul şi care avea vreun pachet de biscuiţi îl dădea din mână-n mână.
Când însă nu era ceva important de terminat, şeful parcă tot te privea cu ochi şui dacă plecai la oră fixă. Cum adică să ai tu viaţă personală, cum adică să-ţi pese ţie mai mult de familie decât de afacerea lui? Câte una mai stătea în plus jumătate de oră, aşa, de ochii soacrei, mai titirea prin dosare, mai punea etichete pe rafturi, ca să vadă şeful că ea nu abandonează rapid, că e harnică şi că inima ei e doar la locul de muncă.
Drept pentru care aflai mai târziu că ei i s-a mărit salariul şi ţie nu, că nu conta că stai peste program când trebuia, era necesar să stai şi când nu era nevoie.
Patronii te vor trup şi suflet pentru ei, cum reuşeşti tu să mai faci piaţa şi să faci mâncare la copii, cum reuşeşti să te mai odihneşti sau să întinzi rufe nu-i interesează. Ne-au cumpărat la multe ore, deşi în contract scrie doar 8.
Muncim peste program, pentru că n-avem încotro de multe ori, pentru că alţii de-abia aşteaptă să ne ia postul, pentru că lucrurile trebuie să meargă înainte şi pentru că afacerea din care ne hrănim şi noi trebuie să fie mereu pe primul loc.
Şi ni se duce viaţa chinuind pământul ăsta degeaba, fără să avem timp să privim norii sau florile.
De fapt, mi s-a întâmplat şi asta, vreo doi ani aproape că n-am văzut bine lumea, ieşeam dimineaţă devreme, pe la 6 şi mă-ntorceam seara pe la 8.
De aia întreb şi eu, viaţă-i asta sau strivire de oameni?
Articol scris de Liliana Angheluță