Şi-l avea, într-adevăr, în traista colorată de rafie, un caş de vreo 5 kg, bine învelit într-un ştergar curat.
Femeie simplă, de la ţară, amărâtă.
O credeam că-i amărâtă, dar ce voia ea era ilegal. Avea nevoie de încă o jumătate de an de muncă pentru a lua pensie, voia să-i modificăm noi acolo adeverinţe de vechime, state de plată.
Trebuia, după părerea ei, să pară că în urmă cu cincisprezece ani ar fi lucrat şase luni în plus faţă de vechimea pe care o avea deja. La început nu a spus nimic, a crezut că-i facem documentele pe vorbe, ne-a lăsat să căutăm în dosare, în arhivă şi, când a înţeles că treaba nu-i roz pentru ea a spus, hotărâtă:
- Doamnă, dar v-am adus caş proaspăt!
După părerea ei ar fi trebuit imediat să falsificăm actele, să ”şmecherim împreună” ca să iasă ea la pensie. Fără acele şase luni nu avea vechimea minimă, nu îndeplinea condiţiile de pensionare.
Ceea ce mă face să-mi amintesc uneori de ea, de liniştea cu care vorbea, siguranţa că orice se poate rezolva dacă ştii ce să duci şi cui să duci.
- Haideţi, doamnă, mai puneţi colo ceva, modificaţi anul sau alt număr acolo, să vază ăştia c-am lucrat. Hai, că oameni suntem toţi!
Adică eu îţi dau şi tu îmi faci…Schimb la schimb. Chiar dacă-i ilegal, oameni suntem toţi, nu?
Tu închizi ochii, eu întind mâna şi rezolvăm treburile împreună, ”ca-ntre oameni”.
Mentalitatea asta domneşte în România de 50 de ani sau mai bine. Mentalitatea lui “hai să vedem cum încălcăm regulile”. Cum să ne-nvârtim ca să ne fie bine chiar şi atunci când nu merităm. Că doar oameni suntem.
Credeţi că femeia a înţeles asta? Aş! A plecat după vreo jumătate de zi de plecăciuni şi îndemnuri să-i gustăm caşul, blestemând şi bombănind, supărată foc pe noi:
– Să nu vă ajute Dumnezeu cel bun, că mă lăsaţi pe drumuri, femeie nevinovată! Am crezut că suntem oameni cu toţi, dar nu-i aşa!
Într-adevăr, nu-i chiar aşa…
Articol scris de Liliana Angheluță