În primul rând vreau să vă spun că nu e scump nimic pe acolo, aşa cum m-aşteptam.
Problemă principală e asta, ştiu, atunci când te gândeşti c-ai vrea să mergi într-un astfel de oraş turistic ajungi să renunţi de teamă că totul poate fi exagerat de scump.
Transportul cu barca poate fi, cel cu vaporaşul e 7 euro un tur întreg. În rest, cafeaua şi mâncarea costă la fel ca în orice alt oraş italian sau european. Ba chiar în unele locuri e mai convenabil ca în România, fac veneţienii nişte chestii umplute cu ce vrei de n-ai nevoie de altceva.
Bun, odată pusă la punct treaba asta, putem merge mai departe, adică să traversăm canalele pe poduri, să vedem piaţa San Marco, să ne oprim în faţa magazinelor micuţe pline cu obiecte din sticlă de Murano, colorate şi de o creativitate extraordinară.
Prima mea reacţie când am ieşit din gara Veneţiei – pentru că da, are gară, se ajunge cu trenul, asta pentru cine nu ştie – a fost să râd cu gura până la urechi pentru c-am dat direct în canalul plin de gondole şi vaporr. Acolo totul e pe apă, pompierii au barca lor, salvarea de asemenea, verdeţurile proaspete se vând pe barcă, florile pentru nunţi sunt aduse cu barca, iar dacă te grăbeşti poţi lua barca – taxi. Până şi semafoare sunt pe anumite canale mai strâmte sau în curbă.
Am făcut toată Veneţia pe jos, traversând canale şi trecând din cartier în cartier. Sfatul cel mai bun pe care l-am primit a fost următorul: “dacă vi se pare că v-aţi rătăcit, urmăriţi direcţia fluxului de turişti!”. Aşa am făcut, de câte ori nu ştiam pe unde s-o luăm, ne orientam după nenumăraţii turişti care, hotărâţi, mergeau într-o direcţie care nu putea decât să fie zonă de interes.
Ce mi-a plăcut cel mai mult?
Fericirea de pe chipul oamenilor, bărcuţele, faptul că până şi copiii de şcoală care locuiesc acolo merg cu ghiozdanul în spate cu vaporaşul, mi-a plăcut că la un restaurant lucra o româncă, am auzit româneşte pe străzi şi acolo. Mi-a plăcut că într-o piaţă a Veneţiei flutură steagul românesc, acolo e Institutul de Cultură şi Cercetare Umanistică înfiinţat de Nicolae Iorga.
Am fost şi oarecum uşurată că plec în scurt timp, prea multă aglomeraţie, uneori simţi că n-ai aer. Atunci e semn că trebuie să pleci, să laşi puţinul loc altor oameni îndrăgostiţi de Veneţia, promiţându-ți însă că vei reveni.
Pentru că oraşul e unic în lume şi, repet, nu te poţi abţine să nu zâmbeşti aproape mereu, pe tot timpul şederii acolo.
Articol scris de Liliana Angheluță