Azi e zi de pensii!
Aşa spunea bunica, se-mbrăca mai frumos, cu un capot mai nou, titirea prin camera bună şi pregătea nişte clătite sau culegea repede nişte fructe. Era sărbătoare în acea zi!
Şi se punea pe aşteptat.
O vedeai cum se-ndrepta spre poartă, privind aşa, fără treabă, prin grădină, ca şi cum nu ar fi avut altceva de făcut, mângâia o floare, privea cerul apoi deschidea portiţa şi se uita în lungul străzii.
Nu, nu venea!
Încetişor, intra în casă, iar titirea ceva, iar ieşea la poartă!
Nea poştaşul apărea pe la 12, bunica se prefăcea mirată, de parcă ar fi avut portofelul plin şi nu-i trebuiau banii.
-Sărut mâna, doamna Maria!
Era ceremonios şi-n gesturi, îşi descoperea capul când intra în casă, îşi scotea şapca de poştaş, cerea frumos permisiunea să-şi pună tolba pe un scaun şi scotocea după plicul bunicii. Eu trebuia să stau pe hol sau să-mi fac treburile mele, nu era frumos să mă bag în vorba oamenilor mari. C-apoi nu era de vorbit, bunica îl poftea să servească ceva, uneori vreo farfurioară de dulceaţă şi-un pahar cu apă rece, el întreba cum o duce cu sănătatea şi primea cu modestie micul dar în monede sunătoare.
Nea poştaşul avea un nume, Ion se chema, era de la ţară, dintr-o comună apropiată de oraş, dar nimeni nu-i spunea pe nume. Pentru bătrâneii de pe stradă era “domnul poştaş”, pentru noi doar “nea”, că eram mai nesimţiţi şi mai puţin răbdători în a folosi cuvintele.
An după an a fost cel care purta revistele şi scrisorile, pensiile şi veştile bune sau rele, toată lumea îl iubea. O singură dată a lipsit vreo două luni, îşi rupsese piciorul, vai de el!
Bătrânele suspinau şi-ntrebau mereu de el, aşteptau cu nerăbdare să-şi revină.
Mie, când îl salutam, îmi răspundea:
Ce mai, era politicos şi manierat cu toată lumea. Într-o zi îmi ceru un trandafir alb, aveam mulţi în curte şi ăsta alb era căţărător. Am fugit să iau foarfeca, am căutat o floare mai zdravănă şi am tăiat-o spre a i-o dărui.
Mi-a spus aşa:
-Tu, fetiţă, ai o inimă specială.
N-am înțeles de ce-a spus-o.
A adăugat:
– Nu mi-ai tăiat o floare oarecare, ci ai ales-o pe cea mai frumoasă, ţi-ai pierdut timp pentru mine, să fiu mulţumit. Asta-nseamnă că ştii şi ce-i frumosul şi urâtul.
Încă mi-amintesc de el, un poştaş oarecare, cu tolba plină de ziare şi plicuri, poate cel mai politicos şi manierat om pe care l-am cunoscut.
Articol scris de Liliana Angheluță