Era un bătrânel cumsecade, extrem de retras, delicat şi politicos, îşi scotea bastonul la plimbare uneori şi nu uita să-şi ridice pălăria când saluta o doamnă.
Ni se intersectau drumurile şi admiram modul cum ştia să-şi poarte anii.
Apoi l-am văzut şchiopătând, respirând cu greutate, în scurt timp era în cărucior cu rotile, apoi am aflat că s-a dus dintre cei vii.
Într-o zi am aflat însă povestea lui, până atunci credeam că boala asta loveşte aşa, în cine capătă, nu ştiam că apariţia ei poate fi favorizată de un anumit mod de viaţă.
Iar motivul pentru care acest bătrânel s-a îmbolnăvit poate părea banal, unii ar putea chiar râde, dar cred că cel mai bine ar fi ca fiecare dintre noi să-şi analizeze ideile fixe, cele nespuse nimănui.
În copilăria sa, acest om fusese crescut de o liotă de femei, era singurul băiat într-o familie numeroasă care procrease numai fete. El era moştenitorul numelui, cel care urma să poarte mai departe mândria familiei, era corcolit de câteva mătuşi şi iscodit în permanenţă asupra stării lui de sănătate.
Preocuparea lor principală era să afle dacă băiatul îşi făcea treburile cu regularitate la baie, după părerea lor un intestin curat asigurând o sănătate de fier. Şi, dacă se-ntâmpla ca el să nu meargă la baie o zi, îi dădeau numaidecât un praf dizolvat într-un pahar cu apă, efectul urmând să fie imediat. L-au îndopat bine cu prafuri, toată copilăria lui a fost urmărit de câte ori merge la baie şi ce anume face acolo.
Preocupările lor au devenit şi ale lui, adult fiind avea grijă să nu-i lipsească iaurtul, să bea apă seara şi dimineaţa, şi era complet întors pe dos dacă într-o dimineaţă nu-şi îndeplinea misiunea.
Avea un orar precis şi orice amânare devenea o tragedie, sănătatea proprie îl obseda, gândurile triste îl luau cu asalt din te miri ce. Pe la 40 de ani intră într-o depresie profundă, încercă să se sinucidă, apoi se restabili cu ajutorul picăturilor calmante.
Acum avea două probleme: evacuarea intestinului şi depresia, zilele îl apăsau şi mai mult, până la abuzul de antidepresive nu fu decât un pas. Pe la 50 de ani ieşea din casă, se ducea la magazin şi cumpăra pâine şi iaurt, se-ntorcea acasă, după două ore ieşea din nou şi cumpăra exact aceleaşi lucruri.
Sau pleca şi nu mai ştia drumul spre casă, se rătăcea în cartier.
Diagnosticul de Alzheimer îi dădu oarecum satisfacţie, avea în sfârşit o boală serioasă de înfruntat. Păcat doar că totul ar fi fost altfel dacă ar fi ştiut să-şi domine temerile la timp.
Cine ştie câţi ani ar mai fi putut să-şi plimbe bastonul!
Articol scris de Cristian Odobeșteanu