Mergeam cu soacră-mea pe câmp, era departe locul ei, departe și bolovănos era pământul, mă și miram cum de reușeau să crească buruienile prin crusta aia tare ca asfaltul.
Până pe la 11 mai era ce mai era, după aia puterile scădeau, ce-i drept că ale mele scădeau din prima oră. Oțeliți țăranii noștri, ea avea peste 70 de ani și părea mai zglobie ca mine, mergea drept în urma sapei, nu se oprea des.
Dar și când se oprea, de fiecare dată și îi umplea de ocări pe cei ce n-au făcut nimic în viața lor.
Ea era văduvă, crescuse aproape singură cinci copii, ridicase o casă, se îngrijea de toți și de toate, dar puturoșii satului ce făceau?
- Cum, măi, să nu pună ei un pom pe marginea drumului? Uită-te în jur să vezi că nu-i nici un plop, nici un tei, nici un ram la umbra cui să stai! Înainte plantau oamenii pomi, așa, de dragul de a planta, nu c-ar trebui să mănânci din el, dar să fie colo umbră. Ne-am fi pus și noi jos la prânz, ne apăra de soare. Aici nu-i apă, nu-i nor, nu-i nimic. Nu se mai gândește nimeni la ce-o fi după. Toți se gândesc la ce e azi. Și ăi de mâine la umbra cui să stea?
Așa bodogănea mereu, până-n ziua când am plantat amândouă un prun și un plop, la distanță unul de altul, pe marginea drumului. Știam din timp c-o să mergem pe câmp, ochise ea copăceii de ceva vreme, i-a scos, i-a pus într-o găleată veche așa cum erau, cu pământ lipit de rădăcini, a pus niște apă pe fundul găleții și a doua zi i-am plantat.
Nu se știe pentru cine.
- Fată, când n-om mai fi noi, careva se va bucura și-o să ne pomenească. N-o să știe numele nostru, dar o să spună ceva de bine și lasă, că Dumnezeu pricepe tot. Or să mănânce prune dacă le-o fi foame, or să stea la umbră când or mânca de prânz. Că nu trebuie să te gândești numai la mațul tău pe lumea asta!
Nu ar trebui! Dar cine mai face azi ceva doar de dragul celor care vor veni?
Cine se mai gândește la ce fel de lume vor primi de la noi nepoții?
Vremurile-s tulburi, trebuie să ne adaptăm din mers, să fugim de colo-colo, într-un iureș al pașilor, cu gândul mereu la portofelul care trebuie să fie mai plin decât e.
Și da, nu ne mai gândim că uneori e suficient un pahar cu apă, o bucată de pâine, un pumn de nuci și umbra unui copac pe care nu știi cine l-a plantat.
Probabil că nici nu contează, nu trebuie să se știe, trebuie doar să-i ocrotim pe cei ce vor veni.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto www.telegraph.co