E musai, e absolut necesar ca cei din jurul tău să fie fericiţi şi voioşi! Doar de aceea te sacrifici pentru ei, nu?
Nimeni nu-şi doreşte un om trist alături, nimeni n-are chef să te dădăcească prea mult. Cu treburile inimii nu mai ştim să ne descurcăm, adevărul e că de-abia ne ţinem pe noi, ne străduim, ne prefacem că suntem bine, aşa cum ne vrea societatea.
Am auzit chiar că anumite multinaţionale, la interviul pentru angajare, dau teste care nu au nici o legătură cu profesia respectivă, întrebările sunt diverse, gen “cum te simţi în faţa unei uşi închise” sau “ai cumpăra produse mexicane?” sau, mai profunde, de tipul “care e relaţia cu părinţii?”. Interpretează apoi răspunsurile după cum vor, de exemplu, dacă tu răspunzi că ai o relaţie excelentă cu părinţii, vor deduce că nu eşti suficient de independent, dacă spui că nu prea-i mai vizitezi, vor interpreta că ai probleme de comunicare și tot așa…
Oricum ar fi, la urmă trag concluzia că nu eşti fericit, că-i vai de capul tău şi că doar lucrând pentru ei poţi dobândi un oarecare echilibru.
Lumea te vrea fericit şi invers, dacă eşti, face orice să te pună la pământ.
Ce să mai crezi? Cum să te porţi?
Dacă treci printr-o perioadă de depresie vei primi nenumărate sfaturi de bine şi frumos, apoi vei simţi cum cei din jur încep să se irite că nu asculţi sfaturile, că tu continui să fii nefericit chiar dacă ei şi-au vărsat toată înţelepciunea asupra ta.
Ştiu, e diavolul din fiecare dintre noi care ne-mpinge ori într-o direcţie, ori în alta.
De asta, la eterna întrebare spusă în formă de salut, la acel “Bună, ce faci?” vei primi mereu răspunsul sec:
-Bine!
Şi atât, dacă se intră în detalii se descoperă că nimeni nu e cu adevărat fericit, iar noi de detalii nu avem nevoie.
Articol scris de Liliana Angheluță