Când am descoperit prima dată că sunt însărcinată am plâns.
De teamă…
Nu mai eram eu, purtam în corp o altă viață și nu știam ce trebuia să fac, ce urma să se întâmple și cum avea să se schimbe totul. Mă temeam din start de momentul nașterii, credeam că nu voi avea bani suficienți să cresc acel copil și nici capacitatea de a-l educa.
Eram foarte tânără, nici eu nu deschisesem ochii bine asupra lumii, să cresc un copil mi se părea peste puterile mele. Câteva minute am plâns. Apoi m-am înduioșat la gândul acelei vieți pe care o purtam, o viață atât de micuță și de neajutorată care simțea teama mea. Dragostea mea s-a născut atunci, trebuia să-i ofer tot ceea ce puteam, așa cum puteam, nimeni nu-mi cerea imposibilul, perfecțiunea nu există, copilul acela îmi cerea doar să-i fiu mamă.
Când am descoperit a doua oară că sunt însărcinată n-am mai plâns.
Știam deja că nu există formă de iubire mai curată decât cea din zâmbetul unui copil care te privește ca și cum ai fi totul pentru el. Căci ești. Devii centrul universului său și invers, cordonul ombilical nu se taie niciodată cu adevărat.
Și de ce scriu astea după atât de mulți ani?
Pentru că multe femei tinere au teama de a deveni mame. E de înțeles, asta vreau să spun! Știm toți că durerile de naștere sunt teribile, că nu sunt bani suficienți ca să-i oferi totul, că lumea în care trăim nu este chiar cea mai bună pentru un copilaș nevinovat, nu știm cum e mai bine să-l educăm, ne este teamă că nu vom ști să alegem calea cea bună, că noul venit ne va da planurile de carieră peste cap sau că se va schimba ceva în comportamentul tatălui.
Dar mai știm că durerile dispar în secunda următoare nașterii și că sunt înlocuite de o imensă fericire, știm că vom putea explica celui mic că nu banii sunt importanți în viață și că nu poate cumpăra totul oricum, știm că lumea în care trăim poate fi mai bună chiar datorită lui, că ne vom strădui să-l păzim și să-l educăm cât mai bine, că raportul de cuplu, de cele mai multe ori, devine chiar mai solid și că munca noastră nu e și viața noastră.
Și vă mai spun ceva: am văzut și lacrimi de femei care au refuzat să aibă copii, care au pus cariera pe primul plan. Când, după mulți ani, au descoperit că nu mai e posibil să-i aibă, au plâns cu mult amar. Și nu, lacrimile ei nu au fost șterse de nici un zâmbet.
Așa că nu vă temeți, tot ceea ce vrea un copil e dragostea. Restul vine de la sine.
Articol scris de Liliana Angheluță