Aşa îi spuneau infirmierele la maternitate: “fetiţa fără mână”!
Aşa se născuse, poate dintr-o încercare nereuşită de avort, poate din cauza unor antibiotice luate de aiurea.
Cert e că doctorul a ezitat un pic înainte să arate copila mamei.
Şi tot adevărat e că mama voia s-o abandoneze la spital. A fost nevoie de multă forţă de convingere din partea tatălui ca fetiţa să fie adusă acasă.
A crescut cu un sentiment de ruşine transmis de mama ei care nu accepta că născuse un copil dizabil, se simţea vinovată fără să fie. Copilăria a fost gri, între o mamă care-i spunea cuvinte aspre şi un tată care încerca să o protejeze şi atât. De jucat nu prea s-a jucat, evita copiii, prefera să-i privească de la fereastră cum aleargă după mingi.
Mereu retrasă, timidă şi cu capu-n cărţi, singura evadare, Lidia a crescut mare, şi-a pus proteză la vârsta potrivită și a învăţat s-o folosească normal, ca o continuare a corpului ei.
Mi-a spus:
-Fac orice fel de muncă. Tai lemne cu toporul, văruiesc, gătesc, nu am nici o problemă. Numai că lumea nu te acceptă, e foarte greu pentru cineva ca mine să găsească un loc de muncă.
Oamenii da, apleacă ochii când întâlnesc oameni cu handicapuri severe, e ca şi cum te-ai ruşina că tu eşti întreg -încă!- şi el nu, e ca şi cum viaţa ţi-ar aduce aminte că uite, nimic din ceea ce ai acum nu e veşnic.
Una peste alta, Lidia se căsători, născu o fetiţă şi, când lucrurile păreau să se fi aşezat, când fetiţa lor avea doi ani, îşi găsi soţul spânzurat.
Sinucidere.
Tăcere.
N-a avut timp să plângă prea mult, trebuia să crească un pui de om.
Aşa că Lidia găsi puterea să meargă mai departe singură, să muncească cot la cot cu ceilalţi, să facă şi o facultate cu speranţa că va găsi un loc de muncă mai bun.
Uneori se ruşina, proteza era ascunsă cu grijă sub o eşarfă aruncată chipurile neglijent pe braţ, ar fi vrut ca la serbările şcolare sau la şedinţele cu părinţii fetiţa ei să nu se ruşineze că mama este altfel decât celelalte.
Dar, pentru fetiţa ei, e cea mai minunată mamă, cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă.
Şi norocoasă, aş adăuga eu. De curând, Lidia, care lucrează de ceva ani în Italia, s-a salvat în ultimul minut din casa care se dărâma sub forţa cutremurului. A acţionat rapid în timp ce bucăţi din tavan cădeau peste ea, gândind că nu, nu poate muri acum, mai are de luptat.
-Mă simt parcă vinovată că eu trăiesc şi atât de multă lume a murit! Dar cred că cineva, acolo Sus, mă iubeşte. Şi simt că am un înger păzitor!
Îi mulțumim Lidiei pentru permisiunea de a-i publica povestea de viață!
Articol scris de Liliana Angheluță