L-am iubit dintotdeauna, mică fiind îl asemuiam cu Dumnezeu cu barba albă, fără să fi ştiut cine era şi ce făcea, îmi plăceau mâinile aspre, încleştate pe unelte, aidoma mâinilor de ţăran încleştate pe sapă.
Mai târziu am citit tot ce se putea citi despre Brâncuşi şi am înţeles altfel Zborul, Dragostea şi Timpul.
Apoi viaţa a venit peste mine, cu bune şi rele, mi-am pus gândurile într-un colţ şi acolo au rămas, prăfuite şi nebăgate în seamă. Luasem ce-mi trebuia din arta lui, luasem idei şi viziuni, fiinţa mea se transforma cu ceea ce citeam sau gândeam.
Nici nu visam să pot vedea vreodată o Măiastră!
Şi iată că s-a întâmplat, când cu inima bătând nebuneşte am păşit pragul atelierului Brâncuşi din Paris. Situat chiar lângă Centrul Pompidou – uriaş complex modern de săli de expoziţii, congrese, cinema şi activităţi culturale de orice fel – Atelierul Brâncuşi se bucură de atenţia şi iubirea vizitatorilor.
Conţine 137 sculpturi, fotografii, desene şi unelte folosite de artist, 87 de piedestale şi mult, mult suflet. Paris fusese destinaţia visată de Brâncuşi, oraş al artelor, de o efervescenţă spirituală care atrăgea toţi artiştii vremii. Tânărul sculptor îşi dorea atât de mult să ajungă acolo încât îşi vându un orologiu, singurul său obiect de preţ, pentru a-şi procura bani de bilet.
A meritat, din 1904 până la sfârşitul zilelor, în 1957, oraşul i-a oferit bucuria de a se realiza ca artist; aici a refuzat să lucreze pentru Auguste Rodin, spunându-i că “ la umbra marilor copaci nu creşte nimic”, aici a legat prietenii trainice cu Picasso, Apollinaire, Ezra Pound, Modigliani, aici a trăit şi creat din plin.
Ca recunoştiinţă pentru oraşul artelor, a lăsat moştenire Parisului atelierul său, cu condiţia ca totul să rămână intact, ca operele şi uneltele pe care le conţinea să fie prezentate publicului.
Dorinţa i-a fost îndeplinită, în 1962 atelierul a fost expus parţial în cadrul muzeului de artă modernă, apoi în 1977 va fi construit un spaţiu destinat exlusiv lui Brâncuşi, considerat părinte al artei moderne.
Închis publicului pentru mulţi ani, atelierul prinde viaţa din nou după inaugurarea spaţiului actual, din strada Rambuteau, operă a arhitectului Renzo Piano. Ceea ce m-a frapat e că pe plăcuţa care comemorează ziua inaugurării, figurează ca prezenţi primarul din Paris, arhitectul şi alte personalităţi iubitoare de artă. Nici o oficialitate din România nu a fost prezentă la deschiderea acestui spaţiu reprezentativ pentru arta modernă universală.
M-am întristat pe de-o parte, pe de altă parte m-am bucurat să văd tineri studenţi notându-şi pe carneţele aspecte ale operei lui Brâncuşi, m-am bucurat să văd turişti privind cu încântare Păsările înălţate spre cer, Coloanele Infinitului şi gingăşia Domnişoarei Pogany.
Aş fi vrut să strig, să spun că Brâncuşi era român, dar știu că nimănui nu i-ar fi păsat.
Şi am mai simţit că undeva, sus, Brâncuşi surâde mulţumit: Paris, oraşul care l-a primit cu braţele deschise, continuă să-i fie leagăn.
Articol scris de Liliana Angheluță / Sursa foto: Nicola d’Alessio