“ -Mama ne dăduse la orfelinat de mici, nu putea să ne mai crească, ea era bolnavă şi taică-meu se trezise singur cu trei copii de întreţinut şi o nevastă beteagă.
Aveam 8 ani şi soră-mea 7.
Ne-a dus la oraş, ne-a plimbat şi ne-a luat nişte brânzoaice, eram tare bucuroase. Apoi am intrat într-o clădire gri, cu geamuri multe şi holuri largi, două femei măturau pe acolo, mama ne-a lăsat să aşteptăm într-o sală, s-a dus să vorbească cu cineva. Am stat cuminţi vreo oră, până când sora mea a întrebat o doamnă dacă a văzut-o cumva pe mama pe holurile alea. Femeia a nechezat a râs şi a spus că mama plecase de multă vreme.
Am început să ţipăm, să plângem, mi-amintesc c-am dat cu piciorul într-o femeie care voia să mă ducă nu ştiu unde. Feţe necunoscute ne-au înconjurat, nu vedeam bine de lacrimi, ştiu doar c-am ţipat mult şi că sora mea căuta să fugă, s-o caute pe mama.
Din acea zi am rămas la orfelinat.
Mai târziu am înţeles-o pe mama, dar asta n-a schimbat lucrurile, am rămas la cămin până la 16 ani şi mergeam în vacanţă acasă. Nu mereu, doar când veneau să ne ia acasă.
Cum a fost viaţa la cămin nu-ţi spun! Am luat bătaie de ne-au smintit. De ce mă băteau, de aia făceam mai rău. Eram ca un câine care muşcă dacă-l loveşti. Ani la rând m-au bătut din orice, nimeni nu pricepea că mi-e dor de mama şi că nu voiam să fiu acolo, cu ei.
Aveam 9 sau 10 ani, trebuia să-mi spăl singură hainele, cu apă rece, şi să mi le usuc pentru a doua zi, să fie curate.
Nu trebuiau să pară nici boţite, că ne dădeau cu linia peste degete de-mi ieşea sângele. Mult am chinuit acolo, am învăţat să urăsc, am devenit rea şi nesuferită.
Aşa că la 16 ani de-abia aşteptam să ies, am semnat că sunt de acord să mă duc într-o fabrică, mi-au dat repartiţie la Tricotaje. Am mers împreună cu mama până în faţa fabricii de tricotaje, mi-a arătat-o şi mi-a spus să intru acolo, să arăt repartiţia în muncă.
Am intrat, mi-au spus că pot începe deja din acea zi, de la schimbul doi, am ieşit bucuroasă afară. Afară nu mai era nimeni. Mama plecase. Nu aveam nici un ban, doar două perechi de chiloţi, două bluze şi o repartiţie în muncă. Nu ştiam unde voi dormi şi ce o să mănânc.
Cum putusem să am încredere în ea? Mă abandonase din nou, de data asta sub cerul liber. Nu puteam merge acasă, era prea departe, trebuia să iau trenul şi n-aveam bani de bilet. Plus că mi-era clar. Mă lăsase, de data asta de tot.
Atunci am început să plâng lângă un colţ al fabricii. Nu plânjeam normal, jeleam ca după un mort. Cum să-nfrunt eu lumea aia? Eram singură şi nu ştiam decât să iau bătaie.
S-a oprit atunci o fată în dreptul meu, m-a întrebat ce am şi i-am spus tot, ca şi cum ar fi fost îngerul meu. Fata aia mi-a spus să stau liniştită, puteam să dorm la ea un timp, până la primul salariu, apoi mi-a dat şi câţiva bănuţi din care am trăit o lună, am mâncat numai măsline negre cu pâine.
Pe urmă iar am iertat-o pe mama. Dar multe greşeli a mai făcut.
De asta şi când m-a bătut bărbatu-meu prima oară, a zecea oară şi când mi-a rupt coastele cu un picior, mie mi se părea normal. Aşa trăisem, aşa credeam că-i lumea.
Toţi m-au bătut, toţi m-au bătut şi m-au trădat.
Al meu mă bătea de venea poliţia, o chemau vecinii. Degeaba veneau, că stăteau cu el de vorbă să fie potolit, îl ameninţau, uneori îi dădeau o amendă şi cine-o plătea? Proasta de Maria!
Îmi spuneau că ei în cadrul familiei nu se pot amesteca, să dau divorţ. Cum să divorţezi de animalul ăla? Cum era să scap de el?
Şi totuşi am făcut-o! Şi tot n-am scăpat, nici cu hârtia de divorţ în mână, spărgea uşa peste mine, intra să ne facă rău mie şi copiilor. A trebuit să plec în Italia, să-mi piardă urma. Numai eu ştiu ce-am păţit!
Toţi m-au bătut.
Până într-o zi!”
Articol scris de Liliana Angheluță