I se spunea Stelică. Era osos când l-am cunoscut. Acum nu mai ştiu cum e, mi-l închipui butucănos la suflet.E hoţ. De-o viaţă.
De abia mă mutasem într-un apartament micuţ şi mă chinuiam singură să văruiesc. Nu era prima dată, mă învăţase bunica. Mă înarmasem cu o găleată cu var, bidinele şi pensule! După o oră eram în panică. Nu reuşisem să văruiesc nici jumătate de metru pătrat; pereţii alunecoşi, cu zgrumţuri de-mi tăiau degetele, nu se lăsau domesticiţi. Şi dă-i şi freacă, curăţă, şterge… Nimic nu funcţiona, varul nu se lipea şi pace bună!
Eram la parter, cu ferestrele larg deschise şi vedeam cum, agale, trecea prin faţa lor un om negricios, cu o cicatrice urâtă pe faţă.
-Aveţi nevoie de ajutor?
M-am speriat, de parcă omul mi-ar fi spus cine ştie ce
-Nu, mulţumesc!
A zâmbit şi s-a îndepărtat, agale!
După vreo 5 ore eram plină de praf şi atât. În acelaşi colţ de cameră, deşi încercasem şi tavanul între timp.
-Pot să v-ajut dacă vreţi!
Am cedat, eram epuizată. Aşa ne-am cunoscut. Mi-era vecin dar cicatricea mă speriase. Taciturn, fuma şi lucra.
Până la 12 noaptea am bidinărit amândoi, timp în care am aflat că era puşcăriaş recidivist. Fusese deja închis de vreo 6 ori, fura ca prostul… o chiuvetă dintr-un spaţiu abandonat, un sac de cartofi, fier vechi de cine ştie de unde.
Vindea pe te miri ce şi-şi creştea cei patru copii cu banii ăia. Cea mare, Maria, avea vreo 14 ani şi nişte ochi mari, frumoşi, negri. Când te privea nu puteai să nu-ţi pleci privirea; emana sfinţenie fata asta şi parcă te ruşinai. Lui Stelică i se luminau ochii când o vedea. Şi i se luminau şi când ceilalţi trei copii, mititei şi zdrenţăroşi, îi ieşeau în cale, cu o felie de pâine unsă cu marmeladă în mânuţele mai mult negre.
Oameni amărâţi. Cum să creşti copii numai cu marmeladă? Şi iar fura Stelică ceva, porumb de pe câmp sau ce-i pica!
De multe ori m-am întrebat dacă ar fi avut altă şansă. Cu cicatricea aia cine-l angaja? Unde ar fi putut munci când nu-i de lucru nici pentru ceilalţi cu pielea albă şi delicată?
Stelică a clacat, în final. A fost prins la furat de cartofi, a încercat să fugă, a opus rezistenţă, a înjurat paznicii şi poliţiştii, a fost condamnat la 7 ani pentru furt şi jignirea organelor publice.
Un alt ţigan în puşcărie şi atât.
Cei patru copii, cu mamă cu tot, au fost daţi afară din casă pentru neplata datoriilor. Stăteau înşiraţi pe o bancă-n parc, la umbra unui copac mai primitor decât sufletul oamenilor.
Nimic ieşit din comun, nu-i aşa?
Întrebarea continuă să mă bântuie, chiar după mulţi ani: ce şanse ar fi avut omul ăsta, aşa negru cum era şi cu cicatricea care-i brăzda obrazul?
Şi cred că unii sunt născuţi cu ghinionul pe umeri.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: agisz001